discreta dezbinare-a gloriei

Cand profesorul de engleza Edo intrase, elevele de la clasa a XII-a de filologie, care stateau asezate cu lenevie prin banci, avura cu toate un impuls de pudoare la vederea unei fete noi in vechea sala de clasa. Se grabira sa se ridice mai intai in picioare, recompunandu-si un soi de prestanta fragila, imprumutata din reviste de moda si il privira catva timp cu dezinteres prefacut, ca pe o pasare ciudata intrata pe geam. Si nu-l priveau in ochi, si incercau sa-i proiecteze mai putin statura, ci mai curand prezenta, de-a lungul peretilor incaperii inalte, care in ultimii opt ani le devenise atat de familiara tocmai pentru ca le repugna peste masura. Apoi, dupa ce-i judecara varsta si rostul dupa tinuta, se asezara din nou de pe unde se ridicasera, crezand probabil ca e vreun coleg nou ori un intrus ratacit. Acum ca-si regasisera linstea, aveau din nou intins pe fata calmul acela misterios si nerusinat al vestalelor impacate cu un fel de micime a propriei sorti, si dezbateau fara teama niste subiecte febrile ale zilei ori cochetau cu imagini virtuale si ameliorate ale colegilor de clasa, profitand de faptul ca acestia nu erau de fata.

In ciuda complicitatii agitate din aer, inca din usa si inainte de a se familiariza cu locul geometric de contururi si voci, profesorul Edo remarca in aer lipsa oricarei urme de camaraderie si mai intelese ca toata lumea aflata in incapere avea nume de fata. Intuia intotdeauna din timp si inutil situatiile in care jocul de forte ar fi putut fi in favoarea lui, si atunci era primul dintre cele doua tabere care inceta sa liciteze; iar atunci cand nu era asa, se comporta la fel ca si cand tot aia era, si asta era de fapt sarmul lui Edo, sau cel putin asa credeau cei doi prieteni de inima ai lui, Catalina si Corneil. Judit si Edita statusera tot timpul in picioare, ca doua umbre de piatra peste fundalul spalacit al peretelui din spate si nu vorbeau, iar ochii li-i erau indreptati spre desenul imaculat al tablei din fata lor, fara sa clipeasca, asa ca Edo la inceput nici nu le vazu; si cand noul venit aparuse pe usa ele nu trebuira nici sa se ridice, nici sa-si intoarca capul si ramasera mai departe zambind ca intotdeauna si fara sa se priveasca, fara voci si fara exaltare, unui prezent pe care il credeau cert.

Era soare, un soare fara timp pentru intoarceri ori pentru ezitari.

Atunci cand baietii dadura buzna in sala de clasa, muiati in propria sudoare, nu se ridica nimeni in picioare si nimeni in afara profesorului nu-i vazu: o camarila nervoasa, improvizata din dungi si culori si cifre. Radeau cu zgomot si tot cu zgomot, excitati de prezenta unui rival strain pe care pretindeau in sinea lor ca nu-l remarcasera, se aruncau in locurile lor din banci, desfatati de acea vehementa virila si imprudenta a pustiitorilor de cetati. Melinda Karisma, pe care o chema de fapt Monica Belucci si care era cea mai incantatoare fata din clasa, tragea impreuna cu cateva amice din acelasi joint, sprijinita desirat pe geamul din spatele salii si vorbind plictisit despre un contract pentru H&M. Cuvintele ei, ca niste oftaturi de extaz, se auzeau de la distanta cu accente tragice si dispretuitoare, in vreme ce infrunta cu voluptate admiratia rautacioasa a fetelor care o inconjurau (si a celor care acum nu erau acolo), si care de de atata pizma nici nu mai auzeau bine ce spunea. Edo masura din privire agitatia care nu parea sa mai ia sfarsit, si cand deja se gandea sa iasa, in loc de asta si dintr-un fel de automatism se ridica din spatele catedrei, incercand impotriva lui sa restabileasca un fel de conciliere cu mai multi inamici deodata, volatili si nerostiti si se gandi din nou ca poate ar fi fost mai bine daca ar fi studiat altceva decat litere. Demersul de autoritate ii reusi fara mult efort, caci dupa catva timp toata lumea tacu dintr-un fel de stupoare, ori probabil din stupoare fiecare renunta la abnegatia de a-si exprima increderea in propriile cuvinte si gesturi si la un moment dat in sala se facu liniste.

Edita si Judit ramasesera neclintite in spatele clasei si zambeau in continuare, improvizand mai departe dialogul remarcabil si rece cu imaginea lor rasturnata peste vacarmul din incapere, ca si cand toti cei aflati in fata lor formau o singura indentitate imprecisa si nesemnificativa. La randul lor, alcatuiau pentru colegi si prieteni o prezenta rigida si vaga si asta era mai ales din cauza discretiei lor, fiindca Edita si Judit nu vorbeau niciodata intre ele. Isi scriau in schimb una alteia scrisori de mana, pe foi veline cu antet filigranat, pe care, dupa ce le semnau cu nume de stari si insusiri, le aruncau pe jos, prin statii de metrou si prin parcuri. Edita isi semna aproape toate mesajele cu Speranta, in timp ce Judit zmangalea la sfarsit un N complicat si ilizibil, de la nonsalanta ori de la imprudenta, iar pe hanoracul ei de iarna, decolorat de la atata zapada, avea scrisa pe spate, cu stiloul, o uriasa majuscula de N. Uneori mergeau la Marea Nordului si acolo, pe nisipul ud si inselator care indurase oricum atatea juraminte bizare, isi desenau viitorul prin anagrame si crochiuri naive, pe care credeau ca le intelegeau doar ele. Nu locuiau impreuna si nu erau surori, dar nimeni nu le intalnise vreodata separat. Ghiceau viscolul iarna cu aceeasi premonitie si indrageau aceleasi tipuri de fluturi.

Atunci cand Edo se ridica in picioare, Edita si Judit se privira una pe cealalta cu intelesul ca ele il mai vazusera pe Edo vreodata, in viata lor, si ca reintalnirea nu putea avea decat cel mult greutatea unei recunoasteri. Dupa ce vreme de doua minute in sala se asternu o liniste desavarsita, ele isi indreptara spinarea brusc si pornira deodata, amandoua cu un impuls natural, spre bancile separate unde fiecare-si avea locul si atunci pe hol se putu auzi o usa trantita in graba. Doar ca Edita, atenta la luciul impecabil si elaborat pe care il aveau cizmele Melindei Kariesma care-i era vecina de banca, intelese cumva ca Judit, aflata acum pe celalalt culoar dintre banci, incetase intre timp sa zambeasca si atunci ea se opri in picioare si-si muta privirea de la cizmele Melindei Karisma la scaunul gol care o astepta si statu asa un timp inainte sa se aseze. Si intr-adevar, Judit nu numai ca nu mai zambea, dar se vedea pentru prima oara pusa in situatia de-a vrea sa-si aminteasca un lucru dezagreabil, oricare ar fi fost el, numai sa nu trebuiasca sa-l priveasca cu atentie pe Edo si sa se gandeasca cu nerabdare la destinul lui. Si tot ea, privindu-i degetele mainii drepte sprijinite pe catedra, fu cea care descoperi pentru a treia oara ca Edo era fermecator tocmai pentru ca nu stia asta.