Fireste ca ii pasa. A ajuns la ceremonia funerara, care numai funerara nu parea, cu intarziere, ca de obicei. Parea absenta, dar nimeni nu o acuza, atunci avea voie. Se agatase de bratul doctorului mai mult ca sa treaca neobservata, ca atentia sa se concentreze asupra lui. Corneil Philippe facea fata.
In cele cateva secunde si-a amintit si cum s-au casatorit, cu sapte ani in urma (-Alex*, mergem sa imi iau geanta. -Mergem unde vrei tu, eu fac ce vrei tu. -Ia-ma de nevasta. -Bine.) si de ce s-au despartit (nu o mai diviniza). Insa a trecut rapid peste rememorari. In momentele acelea i-au venit in minte doua lucruri. Unu: „Stim cine suntem dar nu stim ce putem deveni”, pe care se grabi sa il impartaseasca sec doctorului. Aici s-ar cuveni o incursiune in mintea uneori confuza a actritei, insa deocamdata nu ne ocupam de acest aspect. Si doi: ca inca nu stia sigur de ce anume purta Roy Orbison ochelari negri tot timpul. Respectiv daca dintr-un motiv anume, de sanatate sau de imagine, sau pentru ca asa putea razbi mai usor intr-o lume care, cel mai des, numai a viselor nu era. Evident ca aceasta explicatie ii convenea mai mult. Asupra acestui punct, al doilea, starui.
Apoi se aseza la masa lor, privi un timp piticii de pe pervaz, ii veni instantaneu in minte Edo care parea mereu pe punctul de a-i darama, ochii i se umplura de lacrimi, apoi se intoarse spre Corneil si il anunta ca urmatorul monolog si-l va scrie singura.
_____________________________
*din nu se stie ce motiv, Catalina Latova ii spunea Alex lui Eduard Costagen, Edo pentru prieteni si cunoscuti
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
No comments:
Post a Comment