Kor.

Nu, nimeni nu banuise nimic. Isi daduse obisnuita reprezentatie de jovial, glumet nerenuntator si in seara de vineri- cea mai fericita din saptamana. Intrase ca de obicei salutand ferm si zgomotos, cu obstinatie vinovata. Se asezase la masa lui, iar Alida ii adusese o bere neagra. Obisnuitii locului ii raspundeau zambind a obligatie, comentau nimicurile de fiecare zi, plecau la alta masa. Aveau sa zambeasca in continuare, dar nu aveau sa ierte. Nu-i nimic. Va pleca el atunci, curand.

Pana si Willem se ridicase dupa doua minute de complezente fastacite, ca ‘iar a iesit nebuna asta pe strazi’. Nu il privise in ochi nicio clipa macar. Kor ii urmarise mersul incarcat, sovairea pasului la iesire, minuscula ezitare a capului, ca si cum Wil ar fi vrut sa se intoarca. Plecase insa in cautarea catelusei sale sprintare.

Abia cand Kor daduse sa ridice halba catre nimeni, ‘noroc tuturor’, zambet fara griji, vazuse tigara de foi. Macar un om il iertase. Dar era prea putin. 18 ore pe zi in catacombele fabricii printre mile si mile de fire. Kor, am nevoie urgenta de. Kor, de ce nu merge. Kor, in cinci minute trebuie sa. Fire peste tot. Intotdeauna zambea- stia ca saptamana are si un sfarsit, si ca atunci era bine. Sportzicht. Alida, inca un rand. Laura. Poloneza sever-fermecatoare. Totul era bine, aici era acel el de care lui ii placea- clovnul resemnat comic cu esecurile sale. Doctore, sa ciocnim!

Apoi, seara de 26. Edo. Seara in care i se rapise totul. Din cauza acelor vrajitoare cvadruplete impalariate. Cele Patru Parasite. Intorsesera spatele lumii si se razbunau pe ea, pe ei, pentru nenorocirea vaduviei lor. Mainile lor aratau la fel, paharele lor aratau la fel, ochii lor scanteiau la fel, zambetul lor era acelasi, indemnand la inca un rand, inca o partida, inca o halba. Trebuia sa-si fi dat seama ca nu le vazuse, de fapt, la fata, pana in seara aceea. Seara cand aveau sa-si razbune impatrit vaduvia.

Kor intepenise, privind zambetul ironic al lui Edo, raspunzandu-i instinctiv, auzind bufnitura moale a podelei, strigatul Alidei. Tasnise afara din bar, urland mut. Parasitele coborau ultima treapta, cu fata spre intrare, surazandu-i cel mai suav suras de cununie.

Luni de dispret. Luni si luni de zambete cu ochi de gheata. Pentru ca lumea aici zambeste oricand, oricui si oriunde; zambetul, cemaifaciul- astea sunt precum mersul. Ochii. Ochii nu ii mai putea suporta. Ochii zambitoarei pustoaice de la supermarket, care ii ura un weekend excelent, ii spuneau in fiecare joi: ai sa putrezesti in iad. Si in joia aceasta, la 14 luni dupa Edo, ii zisesera: ai sa putrezesti in iad. Probabil o fosta eleva amorezata.

Asa ca se hotarase. Deodata devenise totul limpede si nu ii era teama. Facuse un semn Alidei, care, impietrita, ii schimbase halba cu una plina. O bause dintr-o inghititura, o trantise pe bar si iesise zambind larg. Nimeni nu banuia nimic. De la fereastra casei de langa biserica il priveau Parasitele. Le zambise. In drum spre casa nu uitase sa opreasca la farmacie