Iesind din cada trecuse in graba prin fata oglinzii, pe unde altundeva ar fi putut trece, ud si mai facu un pas spre usa, gol, pana ce imaginea disparu de tot si atunci ea ramase din nou lucioasa si nemiscata dar nu moarta si in nici un caz deznadajduita, caci chiar acum cand reflecta un perete pustiu, pastra datorita inertiei confidentelor, un fel de iluzie de viata. Printr-un devotament narcisistic, chipul sau ii ramasese insa pe retina, asa ca pe usa se vazu pe sine din nou si intelese ca uitase sa se barbiereasca si atunci facu doi pasi inapoi si oglinda ii putea confirma acum lucrul acela pe care el l-ar fi pus pe seama neglijentei.
Nadia, vecina de la 4 se auzea sarind coarda in camera de sport, tapetata toata in oglinzi, si atunci el se gandi ca Nadia facea acum acelasi lucru. Privi un timp aparatul de ras asezat langa flaconul de after-shave cu trei zile in urma, fara a se slabi din ochi, o reflexie nedeslusita si uda de piei pe care n-o vedea propriu-zis, dar despre care stia ca era acolo si ca era a lui.
Isi trecu degetele in raspar de-a lungul maxilarelor de cateva ori si cand incepu sa-si examineze punctele negre de pe obraz, se apleca mai intai in fata, asa ca acum se putea vedea mai de aproape si in intregime. Si fiindca traia cu sentimentul ca el il cunoscuse cel mai bine pe Edo, ramase un timp asa, suspendat in limpezimea fluida de sticla, evocand fara cuvinte ceea ce i se paruse lui reprezentativ in caracterul si destinul tanarului dascal care fusese ucis cu o zi in urma si care fusese prietenul lui.
Se imagina un timp, de fapt isi amintea imagini pe care credea ca le uitase si pe care acum se simtea impins sa le reinventeze cumva, asezat la una din mesele teraselor fara numar insirate in cerc, in jurul bisericii mari din vechiul Schagen, alaturi de camarazii de povesti si pasiuni, care odinioara ii fusesera prieteni, acum colegi de cancelarie la scoala generala din oras, si care din cauza rutinei se estompasera in spatele unor impresii fade de amicitie confortabila, civica. Si alaturi de Edo.
Noul coleg de catedra era un imigrant blajin din Europa de Est, care vorbea o engleza fara cusur si despre care chiar din primele zile se raspandise parerea ca n-avea nevoie de cuvinte aspre ca sa-si etaleze ori sa-si impuna vreun fel de autoritate si pe care lumea il cultiva in inchipuire si il curta in realitate din motive usor de banuit: Monica Belucci, pe care o chema de fapt Melinda Kariesma si care era cea mai giubi-dubi si inveninata curtezana de la filologie il intampina in fiecare dimineata pe domnul profesor Edo, in capul scarilor de la intrarea principala in scoala, cu un zambet de depravare mortala, si asta numai pentru ca glacialitatea lui Edo o facuse chiar de la prima ora de engleza sa-i para rau dupa candoarea epuizata intre bratele anonime ale rasaritului. Mamele si tatii elevilor lui Edo se pregateau ore in sir pentru intalnirile educationale de sistem. Asteptau de fiecare data, cu un soi de voluptate, sa fie pusi la zid sub acuzatii pertinente de indolenta ori decrepitudine fata de propriii copii, resemnati inca de pe drum, inainte de a intra in sala de sedinte lunare odinioara, astazi zilnice, inainte ca Edo sa inceapa macar sa vorbeasca in felul lui linistit despre risipire. Soseau mai cocheti si plecau de fiecare data mai responsabili dar si mai neputinciosi decat isi dadeau seama, iar sub privirea lui Edo pe care ei o voiau incredibila mai ales pentru ca nu si-o imaginau altfel, erau dispusi sa renunte la orice umbra de autoritate diforma si inutila, pe care de fapt ei insisi si-o cultivasera de demult, inca de pe vremea cand erau ceea ce faceau copiii lor astazi. Iar la doar cateva zile dupa ce Edo isi incepuse munca, directoarea scolii se retrasese din congregatia adventista, isi vopsise parul in rosu si incepuse cursurile serale ale Academiei de Teatru din Amsterdam. Edo emigrase cu 10 ani in urma din Romania si se adaptase imediat, chiar din primele zile, caci avea insusirea aceea rara de a-si putea ancora radacinile oriunde si-ar fi propus sa stea un timp destul de lung incat sa merite sa faca asta. Si tot incercand sa stea in preajma lui cu acea sobrietate lipsita de orgolii, toata lumea incepuse sa creada pe nesimtite acelasi lucru despre el: acolo, in Europa de Est, sau oriunde s-ar fi nascut, atunci, si chiar cu destul de mult timp in urma incat memoria lui sau identitatea lui sa nu mai poata conta, netulburarea lui Edo era mai adanca decat orice alta certitudine pe care o traisera ei pana atunci. Asa ca de multe ori il confundau cu ea, iar atunci cand il intalneau in autobuz sau cand intrau la sedintele de sistem se gandeau la el si il denumeau dintr-o obisnuinta arhetipala tot asa.
Isi trecu mana prin par, cu un gest de nepasare nemultumita, apoi se privi din nou cu o fixitate vizionara si ireprosabila, ca si cand examina un strop decolorat de sapun. Intelegea acum mai bine decat oricand ca semanau atat de mult incat faptul ca pe strada erau adesea luati unul drept celalalt nu putuse fi o surpriza decat pentru cei care nu-i cunoscusera niciodata prea bine si care isi inchipuiau asadar ca era vorba despre una si aceeasi persoana. Atunci cand se intalneau, capatau simultan in ganduri intransigenta proceselor de constiinta, atat de simultan si atat de firesc incat si unul si celalalt judecau intalnirea in termenii unui imprumut reciproc de suplete, nicidecum al unei confruntari, si renuntau pe loc, si nu le era deloc greu sa renunte pe loc la orice impuls de aroganta. Se imbracau intotdeauna la fel, si predau engleza in acelasi timp la aceleasi clase, nu doar cu accent, dar si intr-un tempo identic si ideal de britanic, si doar asta trada faptul ca nu fusesera in Anglia niciodata. Tactul si expertiza lor in timpul orelor de curs se deserveau reciproc, cu fluenta duetelor din ariile clasice, sau cu naturaletea fosnetului padurii suprapus fosnetului pasilor care il creeaza. Se spunea ca la cursul de interjectii argotice, interventiile lor nu aveau nimic disonant sau deocheat, asa cum ar fi fost cazul, iar similitudinea usurintei cu care isi alegeau tipetele si injuraturile pentru a reda furia lingvistica a locuitorilor din Soho, ii facusera pe elevi, mai putin pe Judit, sa se gandeasca ca impecabilitatea orelor de engleza era desigur una regizata. Singurii care ii deosebeau fara macar sa se gandeasca la asta, fiindca ii pretuiau nu separat unul de celalalt, ci cunoscandu-i destul de bine incat sa ajunga sa tina la ei pentru ceea ce reprezenta fiecare, erau prietenii lor de inima, psiholoaga de caractere, Catalina La Tova si actorul de variete, Corneil. La Tova, care era o observatoare fina si exigenta, dar pe de alta parte si o introverta care sfarsea sa-si rezolve propriile angoase prin noi semne de intrebare, pusese de la inceput asemanarea celor doi pe seama unei iluzii dialectice de identitate, in timp ce actorul nu ca nu i-ar fi recunoscut, dar i se parea si inutil si obositor sa-i separe de fiecare data cand se intalneau in Fosila, si incerca sa-si ingreuneze confuzia histrionica cu un singur personaj in loc de doua, asa ca nu-i striga niciodata pe nume.
Pe geam intra un inceput debil de zi de duminica, dar lumina si linistea erau suficient de convingatoare, iar el putea acuma sa-si examineze mai departe detalii de trasaturi ale fetei despre care credea ca nu le vazuse pana atunci, sau despre care credea ca uitase. Isi lepada printr-o alunecare lucida fruntea de palma pe care si-o tinuse un timp lipita ca pe un fel de ingrijorare continuta, apoi isi aminti ca lumea, mai putin ei, adica el si Catalina La Tova si actorul, isi imagina despre Edo ca seninatatea lui era involuntara si prin urmare inviolabila si in clipa urmatoare se intoarse catre dulapul de sticla din spatele sau si atunci, peste masivitatea transparenta si curata vazu din nou cateva reflexe volatile de sticla, suprapuse reflexiilor dispersate de apa stralucitoare ramasa inca neuscata pe corpul sau despuiat, care nu reflectau nimic obiectiv, mai putin memoria lui raspandita acum in intreaga incapere, care semana cumva cu o camera de recuzita aflata in parasire. Lua la intamplare o manusa lunga de piele neagra asezata pe ultimul raft - si pentru asta trebui sa se ridice putin si automat pe varfuri - pe care o tinu catva timp suspendata, fara graba, la nivelul ochilor. Peste lumina crescanda din camera de baie plutea printre aromele proaspete de sampon Fa o alta aroma la fel de palpabila dar mai grea, o solitudine inchizitoriala si familiara si atunci, sustinand, fara sa se mai gandeasca la ea, manusa de piele, ca pe un tesut fara greutate proprie, parasi camera de baie intr-o fuga nesabuita, care parea asa nu fiindca ar fi alergat cu o viteza oarecare, ci datorita determinarii aprige si inconstiente pe care pasii lui o contineau. In camera sa culorile mobilelor, scaldate in lumina opulenta si stacojie de duminica, capatasera toate nuante mai deschise si formele de lemn sculptat pareau mai nepotrivite intre ele decat erau in realitate, iar faptul ca erau desperecheate devenise acum si mai evident. Se opri in spatele biroului nou si ascutit din camera sa, dadu drumul manusii de piele, care se scurse intr-o pata neagra de cute rigide, depusa peste dictionarele de engleza si se aseza pe scaunul din fata monitorului, din nou cu o hotarare ostentativa, suspendata in dinamica fragmentata a gestului pe care mai tarziu nu avea sa si-l mai aminteasca pentru ca nici acum nu si l-ar fi putut recunoaste, infruntand un fel de imponderabilitate inversa, indreptata spre cer.
El si Edo aveau un editorial la ziarul local care aparea duminica, pe care il dedicau de obicei infamiilor extravagante sau inventate din Schagen, pe care ei, din decenta, fara aroganta, si cu un simt cert al ridicolului, le transformau de fiecare data in dezbateri metafizice fara dialog, intre ei insisi, o varietate de eseu existentialist, salvand in acest fel concilierea incredibila si acaparatoare a locuitorilor micului oras de la decrepitudine. Ziarul aparea duminica dupa-amiaza, iar ei scriau articolul de obicei sambata noaptea, impreuna, la masa de langa fereastra cu pitici din localul Fosila, dupa ce-si alungau inhibitiile si dupa ce-si acordau comuniunea de judecata estetica, camaradereste si impreuna cu La Tova si cu actorul, cu Willem si cu Kor, si cu ajutorul catorva pahare de bere. Cu o seara in urma, datorita accidentului stupid, nimeni nu se mai gandise la articol, asa cum nimeni nu se mai gandise la nimic altceva decat cum sa faca sa-si asume insemnatatii personale macar putin din importanta tragica a intamplarii. Catalina La Tova fusese singura care vazandu-l pe Edo prabusit pe jos, se gandise imediat la articolul care avea sa nu mai apara a doua zi. Cand auzi bufnitura nu fu ingrozita, poate cumva nedumerita caci nu vazuse pana atunci nici un mort in viata ei, si nici atunci nu-l vedea inca, dar intelese imediat fiindca in sala incepuse sa miroasa asa cum mirosea de fiecare data cand deschidea sertarul de la scrinul vechi din hol, unde mama ei tinea o dantela veche, cu o pata de sange pe ea. Asa ca ea era doar prea mahnita ca sa se fereasca din calea celor 4 damnate care paraseau localul cu spatele si in pas sincron, si in loc de asta, in loc sa se fereasca din calea lor si fara macar sa le vada, caci nu mai vedea nimic altceva decat spatiul gol din fata usii de la toaleta, aflandu-se mai departe in picioare langa masa de la geam, incepu sa se incline dintr-o parte, cu un calm concentrat si nedumerit, peste masa de biliard, spre locul unde Edo zambise pentru ultima oara, incercand parca sa se debaraseze de jocul aberant al propriilor perceptii, si abia atunci facu ochii mari de panica si exclama fara pretiozitate, undeva, numai pentru ea:
- Doamne, articolul nu va mai aparea maine, si atunci toata lumea va intelege ca Edo a murit si apoi se vor obisnui cu asta, toti se vor obisnui cu asta, si atunci ea izbucnise intr-un plans interminabil si cutremurator, din care parea ca nu voia sa fie scoasa de nimeni.
Deschise o pagina noua de Word si incepu sa loveasca tastatura cu varful degetelor, cu o dexteritate curgatoare si rezoluta, fara s-o atinga, un ropot de ploaie calma, dimineata de duminica, pe pervazul fara flori din fata geamului spre care, gandind ceea ce credea ca erau gandurile lui, privea acum:
*** Profesorul de engleza Eduard Costagen, de la Scoala Generala Schagen, ucis de un dart la iesirea din toaleta legendarului bar Sportzicht, supranumit Fosila***
Seara trecuta, aripile unei vieti care a daruit atat de mult comunitatii Schagen au fost frante de un accident stupid. Profesorul nostru de limba engleza a fost ucis in timpul uneia din traditionalele partide de darts 'Tinta de Sambata' (a caror faima a depasit demult hotarele orasului nostru).
De origine roman, Eduard a cerut
Se opri, caci se intreba acum ce anume putuse cere Edo de la viata, si mai ales cum ceruse el vietii tot ceea ce si obtinuse pana la urma, si cum altfel decat ceruse el, fiindca fara a parea ca facuse eforturi mari, s-ar fi zis ca nici macar efortul de a cere lucrul acela, Edo obtinuse tot ceea ce isi dorise, sau arata in tot cazul ca si cand era impacat cu ceea ce atinsese sau ca si cand ar fi obtinut pana si ceea ce nu si-ar fi propus.
De origine roman, Eduard a cerut
March, the 26th; separate attempts. sundays. always. peace
Fragmentate prin pliurile perdelei stravezii si apoi risipite prin toata incaperea impreuna cu parerea nedumeririi intransigente, care se intinsese din camera de baie mai departe, spre camera lui, razele de soare ii inundau fata intr-o tacere imuabila, impietrita, iar el semana acum cu viziunea unei statui incruntate, incriminata de cealalta jumatate a modelului ei, si ale carei trasaturi se resemnasera doar la suprafata, dar care pe dinauntru frematau de energiile crude si timide ale unui vis de viata necrutator.
always. peace
Se ridica brutal de pe scaun, trase masinal dupa el, fara s-o priveasca, manusa de piele care se tara acum in urma lui ca o mana moarta, si din cativa pasi fu din nou in camera de baie. Statea drept, cautand in dreptul pometilor reliefati de umbra (si mai apoi tragand de ea cu clarviziunea plina de speranta a ascetilor pagubosi) acea determinare, determinarea lui, si atuncea poate inca mai sovaia. Dar pe masura ce ridica manusa neagra incet, spre nivelul oglinzii, sustinand-o din privirea la fel de calma, scrupulos la inceput, mai apoi din inertie, in cele din urma cu voluptatea renuntarii, pe care el o vedea acum tot mai mult ca pe o recunoastere, si pe masura ce incepea sa-si dea seama de ea prin acea reflectare, intelegea ca devenise intre timp o pereche lunga si paralela de piei care capatasera conturul sinuos al unor tulpini de Carolinea princeps, destinate unor forme precise si identice de viata, ale uneia si aceleasi existente, devotata ei insesi. O stranse pliat cu amandoua mainile, pana cand ea deveni intre degetele lui o scorbura cu margini imprecise, inghesuite una in alta, si el se gandi ca tesatura capatase acum o consistenta mai putin rigida si atunci o trase fara sovaire si fara graba, infasurat, pana la incheietura umarului. Cutele aspre ale pielii il duceau cu gandul la timpurile vagi ale adolescentei, pe care el si-o imagina deodata mai putin vinovata tocmai pentru faptul ca incepuse sa si-o aminteasca cate putin, amintirea vaga a unei amintiri. Simtea deja si un gust palpabil de reviriment, si, ca si cand ar fi vrut sa verifice ca toate acestea se petreceau aievea, se privi din nou in oglinda si vazu atunci, si se gandi ca ceea ce vedea acum era mai de netagaduit decat tot ceea ce stiuse el vreodata, ca ii lipsea bratul drept.
In baie domnea aceeasi tacere limpede si el se gandi pe loc ca asta va ramane totdeauna asa, o tacere sincrona cu nemiscarea lui egala si lipita de imaginea oglinzii in ochii lui, caci ea ramasese acuma din nou neclintita si stralucitoare, ca o confirmare nestramutata a vietii din ea. Iar el atunci ridica flaconul cu pasta de dinti, apoi ii desfacu dopul cu incetineala rezoluta si ganditoare a unui gest rotund, de care avea sa-si aduca aminte apoi toata viata si toata incaperea incepu sa miroasa acum nu doar a liniste, ci si a menta si asternu pe luciul devenit familiar ca o casa doua litere mici si ovale de spuma alba: da. Si privind mai departe intr-un orizont pe care oglinda il ingaduia acum din toate moleculele de argint muscator, vazu proiectata pe fundalul de alb al promisiunii lui fragile, undeva pe relieful complet al umarului stang, urma aproape vindecata a unei rani punctiforme si firul rosu de lichid, care curgea subtire.
Sunday, May 27, 2007
Monday, May 14, 2007
Funeral: Catalina Latova
Fireste ca ii pasa. A ajuns la ceremonia funerara, care numai funerara nu parea, cu intarziere, ca de obicei. Parea absenta, dar nimeni nu o acuza, atunci avea voie. Se agatase de bratul doctorului mai mult ca sa treaca neobservata, ca atentia sa se concentreze asupra lui. Corneil Philippe facea fata.
In cele cateva secunde si-a amintit si cum s-au casatorit, cu sapte ani in urma (-Alex*, mergem sa imi iau geanta. -Mergem unde vrei tu, eu fac ce vrei tu. -Ia-ma de nevasta. -Bine.) si de ce s-au despartit (nu o mai diviniza). Insa a trecut rapid peste rememorari. In momentele acelea i-au venit in minte doua lucruri. Unu: „Stim cine suntem dar nu stim ce putem deveni”, pe care se grabi sa il impartaseasca sec doctorului. Aici s-ar cuveni o incursiune in mintea uneori confuza a actritei, insa deocamdata nu ne ocupam de acest aspect. Si doi: ca inca nu stia sigur de ce anume purta Roy Orbison ochelari negri tot timpul. Respectiv daca dintr-un motiv anume, de sanatate sau de imagine, sau pentru ca asa putea razbi mai usor intr-o lume care, cel mai des, numai a viselor nu era. Evident ca aceasta explicatie ii convenea mai mult. Asupra acestui punct, al doilea, starui.
Apoi se aseza la masa lor, privi un timp piticii de pe pervaz, ii veni instantaneu in minte Edo care parea mereu pe punctul de a-i darama, ochii i se umplura de lacrimi, apoi se intoarse spre Corneil si il anunta ca urmatorul monolog si-l va scrie singura.
_____________________________
*din nu se stie ce motiv, Catalina Latova ii spunea Alex lui Eduard Costagen, Edo pentru prieteni si cunoscuti
In cele cateva secunde si-a amintit si cum s-au casatorit, cu sapte ani in urma (-Alex*, mergem sa imi iau geanta. -Mergem unde vrei tu, eu fac ce vrei tu. -Ia-ma de nevasta. -Bine.) si de ce s-au despartit (nu o mai diviniza). Insa a trecut rapid peste rememorari. In momentele acelea i-au venit in minte doua lucruri. Unu: „Stim cine suntem dar nu stim ce putem deveni”, pe care se grabi sa il impartaseasca sec doctorului. Aici s-ar cuveni o incursiune in mintea uneori confuza a actritei, insa deocamdata nu ne ocupam de acest aspect. Si doi: ca inca nu stia sigur de ce anume purta Roy Orbison ochelari negri tot timpul. Respectiv daca dintr-un motiv anume, de sanatate sau de imagine, sau pentru ca asa putea razbi mai usor intr-o lume care, cel mai des, numai a viselor nu era. Evident ca aceasta explicatie ii convenea mai mult. Asupra acestui punct, al doilea, starui.
Apoi se aseza la masa lor, privi un timp piticii de pe pervaz, ii veni instantaneu in minte Edo care parea mereu pe punctul de a-i darama, ochii i se umplura de lacrimi, apoi se intoarse spre Corneil si il anunta ca urmatorul monolog si-l va scrie singura.
_____________________________
*din nu se stie ce motiv, Catalina Latova ii spunea Alex lui Eduard Costagen, Edo pentru prieteni si cunoscuti
Saturday, May 5, 2007
discreta dezbinare-a gloriei
Cand profesorul de engleza Edo intrase, elevele de la clasa a XII-a de filologie, care stateau asezate cu lenevie prin banci, avura cu toate un impuls de pudoare la vederea unei fete noi in vechea sala de clasa. Se grabira sa se ridice mai intai in picioare, recompunandu-si un soi de prestanta fragila, imprumutata din reviste de moda si il privira catva timp cu dezinteres prefacut, ca pe o pasare ciudata intrata pe geam. Si nu-l priveau in ochi, si incercau sa-i proiecteze mai putin statura, ci mai curand prezenta, de-a lungul peretilor incaperii inalte, care in ultimii opt ani le devenise atat de familiara tocmai pentru ca le repugna peste masura. Apoi, dupa ce-i judecara varsta si rostul dupa tinuta, se asezara din nou de pe unde se ridicasera, crezand probabil ca e vreun coleg nou ori un intrus ratacit. Acum ca-si regasisera linstea, aveau din nou intins pe fata calmul acela misterios si nerusinat al vestalelor impacate cu un fel de micime a propriei sorti, si dezbateau fara teama niste subiecte febrile ale zilei ori cochetau cu imagini virtuale si ameliorate ale colegilor de clasa, profitand de faptul ca acestia nu erau de fata.
In ciuda complicitatii agitate din aer, inca din usa si inainte de a se familiariza cu locul geometric de contururi si voci, profesorul Edo remarca in aer lipsa oricarei urme de camaraderie si mai intelese ca toata lumea aflata in incapere avea nume de fata. Intuia intotdeauna din timp si inutil situatiile in care jocul de forte ar fi putut fi in favoarea lui, si atunci era primul dintre cele doua tabere care inceta sa liciteze; iar atunci cand nu era asa, se comporta la fel ca si cand tot aia era, si asta era de fapt sarmul lui Edo, sau cel putin asa credeau cei doi prieteni de inima ai lui, Catalina si Corneil. Judit si Edita statusera tot timpul in picioare, ca doua umbre de piatra peste fundalul spalacit al peretelui din spate si nu vorbeau, iar ochii li-i erau indreptati spre desenul imaculat al tablei din fata lor, fara sa clipeasca, asa ca Edo la inceput nici nu le vazu; si cand noul venit aparuse pe usa ele nu trebuira nici sa se ridice, nici sa-si intoarca capul si ramasera mai departe zambind ca intotdeauna si fara sa se priveasca, fara voci si fara exaltare, unui prezent pe care il credeau cert.
Era soare, un soare fara timp pentru intoarceri ori pentru ezitari.
Atunci cand baietii dadura buzna in sala de clasa, muiati in propria sudoare, nu se ridica nimeni in picioare si nimeni in afara profesorului nu-i vazu: o camarila nervoasa, improvizata din dungi si culori si cifre. Radeau cu zgomot si tot cu zgomot, excitati de prezenta unui rival strain pe care pretindeau in sinea lor ca nu-l remarcasera, se aruncau in locurile lor din banci, desfatati de acea vehementa virila si imprudenta a pustiitorilor de cetati. Melinda Karisma, pe care o chema de fapt Monica Belucci si care era cea mai incantatoare fata din clasa, tragea impreuna cu cateva amice din acelasi joint, sprijinita desirat pe geamul din spatele salii si vorbind plictisit despre un contract pentru H&M. Cuvintele ei, ca niste oftaturi de extaz, se auzeau de la distanta cu accente tragice si dispretuitoare, in vreme ce infrunta cu voluptate admiratia rautacioasa a fetelor care o inconjurau (si a celor care acum nu erau acolo), si care de de atata pizma nici nu mai auzeau bine ce spunea. Edo masura din privire agitatia care nu parea sa mai ia sfarsit, si cand deja se gandea sa iasa, in loc de asta si dintr-un fel de automatism se ridica din spatele catedrei, incercand impotriva lui sa restabileasca un fel de conciliere cu mai multi inamici deodata, volatili si nerostiti si se gandi din nou ca poate ar fi fost mai bine daca ar fi studiat altceva decat litere. Demersul de autoritate ii reusi fara mult efort, caci dupa catva timp toata lumea tacu dintr-un fel de stupoare, ori probabil din stupoare fiecare renunta la abnegatia de a-si exprima increderea in propriile cuvinte si gesturi si la un moment dat in sala se facu liniste.
Edita si Judit ramasesera neclintite in spatele clasei si zambeau in continuare, improvizand mai departe dialogul remarcabil si rece cu imaginea lor rasturnata peste vacarmul din incapere, ca si cand toti cei aflati in fata lor formau o singura indentitate imprecisa si nesemnificativa. La randul lor, alcatuiau pentru colegi si prieteni o prezenta rigida si vaga si asta era mai ales din cauza discretiei lor, fiindca Edita si Judit nu vorbeau niciodata intre ele. Isi scriau in schimb una alteia scrisori de mana, pe foi veline cu antet filigranat, pe care, dupa ce le semnau cu nume de stari si insusiri, le aruncau pe jos, prin statii de metrou si prin parcuri. Edita isi semna aproape toate mesajele cu Speranta, in timp ce Judit zmangalea la sfarsit un N complicat si ilizibil, de la nonsalanta ori de la imprudenta, iar pe hanoracul ei de iarna, decolorat de la atata zapada, avea scrisa pe spate, cu stiloul, o uriasa majuscula de N. Uneori mergeau la Marea Nordului si acolo, pe nisipul ud si inselator care indurase oricum atatea juraminte bizare, isi desenau viitorul prin anagrame si crochiuri naive, pe care credeau ca le intelegeau doar ele. Nu locuiau impreuna si nu erau surori, dar nimeni nu le intalnise vreodata separat. Ghiceau viscolul iarna cu aceeasi premonitie si indrageau aceleasi tipuri de fluturi.
Atunci cand Edo se ridica in picioare, Edita si Judit se privira una pe cealalta cu intelesul ca ele il mai vazusera pe Edo vreodata, in viata lor, si ca reintalnirea nu putea avea decat cel mult greutatea unei recunoasteri. Dupa ce vreme de doua minute in sala se asternu o liniste desavarsita, ele isi indreptara spinarea brusc si pornira deodata, amandoua cu un impuls natural, spre bancile separate unde fiecare-si avea locul si atunci pe hol se putu auzi o usa trantita in graba. Doar ca Edita, atenta la luciul impecabil si elaborat pe care il aveau cizmele Melindei Kariesma care-i era vecina de banca, intelese cumva ca Judit, aflata acum pe celalalt culoar dintre banci, incetase intre timp sa zambeasca si atunci ea se opri in picioare si-si muta privirea de la cizmele Melindei Karisma la scaunul gol care o astepta si statu asa un timp inainte sa se aseze. Si intr-adevar, Judit nu numai ca nu mai zambea, dar se vedea pentru prima oara pusa in situatia de-a vrea sa-si aminteasca un lucru dezagreabil, oricare ar fi fost el, numai sa nu trebuiasca sa-l priveasca cu atentie pe Edo si sa se gandeasca cu nerabdare la destinul lui. Si tot ea, privindu-i degetele mainii drepte sprijinite pe catedra, fu cea care descoperi pentru a treia oara ca Edo era fermecator tocmai pentru ca nu stia asta.
In ciuda complicitatii agitate din aer, inca din usa si inainte de a se familiariza cu locul geometric de contururi si voci, profesorul Edo remarca in aer lipsa oricarei urme de camaraderie si mai intelese ca toata lumea aflata in incapere avea nume de fata. Intuia intotdeauna din timp si inutil situatiile in care jocul de forte ar fi putut fi in favoarea lui, si atunci era primul dintre cele doua tabere care inceta sa liciteze; iar atunci cand nu era asa, se comporta la fel ca si cand tot aia era, si asta era de fapt sarmul lui Edo, sau cel putin asa credeau cei doi prieteni de inima ai lui, Catalina si Corneil. Judit si Edita statusera tot timpul in picioare, ca doua umbre de piatra peste fundalul spalacit al peretelui din spate si nu vorbeau, iar ochii li-i erau indreptati spre desenul imaculat al tablei din fata lor, fara sa clipeasca, asa ca Edo la inceput nici nu le vazu; si cand noul venit aparuse pe usa ele nu trebuira nici sa se ridice, nici sa-si intoarca capul si ramasera mai departe zambind ca intotdeauna si fara sa se priveasca, fara voci si fara exaltare, unui prezent pe care il credeau cert.
Era soare, un soare fara timp pentru intoarceri ori pentru ezitari.
Atunci cand baietii dadura buzna in sala de clasa, muiati in propria sudoare, nu se ridica nimeni in picioare si nimeni in afara profesorului nu-i vazu: o camarila nervoasa, improvizata din dungi si culori si cifre. Radeau cu zgomot si tot cu zgomot, excitati de prezenta unui rival strain pe care pretindeau in sinea lor ca nu-l remarcasera, se aruncau in locurile lor din banci, desfatati de acea vehementa virila si imprudenta a pustiitorilor de cetati. Melinda Karisma, pe care o chema de fapt Monica Belucci si care era cea mai incantatoare fata din clasa, tragea impreuna cu cateva amice din acelasi joint, sprijinita desirat pe geamul din spatele salii si vorbind plictisit despre un contract pentru H&M. Cuvintele ei, ca niste oftaturi de extaz, se auzeau de la distanta cu accente tragice si dispretuitoare, in vreme ce infrunta cu voluptate admiratia rautacioasa a fetelor care o inconjurau (si a celor care acum nu erau acolo), si care de de atata pizma nici nu mai auzeau bine ce spunea. Edo masura din privire agitatia care nu parea sa mai ia sfarsit, si cand deja se gandea sa iasa, in loc de asta si dintr-un fel de automatism se ridica din spatele catedrei, incercand impotriva lui sa restabileasca un fel de conciliere cu mai multi inamici deodata, volatili si nerostiti si se gandi din nou ca poate ar fi fost mai bine daca ar fi studiat altceva decat litere. Demersul de autoritate ii reusi fara mult efort, caci dupa catva timp toata lumea tacu dintr-un fel de stupoare, ori probabil din stupoare fiecare renunta la abnegatia de a-si exprima increderea in propriile cuvinte si gesturi si la un moment dat in sala se facu liniste.
Edita si Judit ramasesera neclintite in spatele clasei si zambeau in continuare, improvizand mai departe dialogul remarcabil si rece cu imaginea lor rasturnata peste vacarmul din incapere, ca si cand toti cei aflati in fata lor formau o singura indentitate imprecisa si nesemnificativa. La randul lor, alcatuiau pentru colegi si prieteni o prezenta rigida si vaga si asta era mai ales din cauza discretiei lor, fiindca Edita si Judit nu vorbeau niciodata intre ele. Isi scriau in schimb una alteia scrisori de mana, pe foi veline cu antet filigranat, pe care, dupa ce le semnau cu nume de stari si insusiri, le aruncau pe jos, prin statii de metrou si prin parcuri. Edita isi semna aproape toate mesajele cu Speranta, in timp ce Judit zmangalea la sfarsit un N complicat si ilizibil, de la nonsalanta ori de la imprudenta, iar pe hanoracul ei de iarna, decolorat de la atata zapada, avea scrisa pe spate, cu stiloul, o uriasa majuscula de N. Uneori mergeau la Marea Nordului si acolo, pe nisipul ud si inselator care indurase oricum atatea juraminte bizare, isi desenau viitorul prin anagrame si crochiuri naive, pe care credeau ca le intelegeau doar ele. Nu locuiau impreuna si nu erau surori, dar nimeni nu le intalnise vreodata separat. Ghiceau viscolul iarna cu aceeasi premonitie si indrageau aceleasi tipuri de fluturi.
Atunci cand Edo se ridica in picioare, Edita si Judit se privira una pe cealalta cu intelesul ca ele il mai vazusera pe Edo vreodata, in viata lor, si ca reintalnirea nu putea avea decat cel mult greutatea unei recunoasteri. Dupa ce vreme de doua minute in sala se asternu o liniste desavarsita, ele isi indreptara spinarea brusc si pornira deodata, amandoua cu un impuls natural, spre bancile separate unde fiecare-si avea locul si atunci pe hol se putu auzi o usa trantita in graba. Doar ca Edita, atenta la luciul impecabil si elaborat pe care il aveau cizmele Melindei Kariesma care-i era vecina de banca, intelese cumva ca Judit, aflata acum pe celalalt culoar dintre banci, incetase intre timp sa zambeasca si atunci ea se opri in picioare si-si muta privirea de la cizmele Melindei Karisma la scaunul gol care o astepta si statu asa un timp inainte sa se aseze. Si intr-adevar, Judit nu numai ca nu mai zambea, dar se vedea pentru prima oara pusa in situatia de-a vrea sa-si aminteasca un lucru dezagreabil, oricare ar fi fost el, numai sa nu trebuiasca sa-l priveasca cu atentie pe Edo si sa se gandeasca cu nerabdare la destinul lui. Si tot ea, privindu-i degetele mainii drepte sprijinite pe catedra, fu cea care descoperi pentru a treia oara ca Edo era fermecator tocmai pentru ca nu stia asta.
Friday, May 4, 2007
Kor.
Nu, nimeni nu banuise nimic. Isi daduse obisnuita reprezentatie de jovial, glumet nerenuntator si in seara de vineri- cea mai fericita din saptamana. Intrase ca de obicei salutand ferm si zgomotos, cu obstinatie vinovata. Se asezase la masa lui, iar Alida ii adusese o bere neagra. Obisnuitii locului ii raspundeau zambind a obligatie, comentau nimicurile de fiecare zi, plecau la alta masa. Aveau sa zambeasca in continuare, dar nu aveau sa ierte. Nu-i nimic. Va pleca el atunci, curand.
Pana si Willem se ridicase dupa doua minute de complezente fastacite, ca ‘iar a iesit nebuna asta pe strazi’. Nu il privise in ochi nicio clipa macar. Kor ii urmarise mersul incarcat, sovairea pasului la iesire, minuscula ezitare a capului, ca si cum Wil ar fi vrut sa se intoarca. Plecase insa in cautarea catelusei sale sprintare.
Abia cand Kor daduse sa ridice halba catre nimeni, ‘noroc tuturor’, zambet fara griji, vazuse tigara de foi. Macar un om il iertase. Dar era prea putin. 18 ore pe zi in catacombele fabricii printre mile si mile de fire. Kor, am nevoie urgenta de. Kor, de ce nu merge. Kor, in cinci minute trebuie sa. Fire peste tot. Intotdeauna zambea- stia ca saptamana are si un sfarsit, si ca atunci era bine. Sportzicht. Alida, inca un rand. Laura. Poloneza sever-fermecatoare. Totul era bine, aici era acel el de care lui ii placea- clovnul resemnat comic cu esecurile sale. Doctore, sa ciocnim!
Apoi, seara de 26. Edo. Seara in care i se rapise totul. Din cauza acelor vrajitoare cvadruplete impalariate. Cele Patru Parasite. Intorsesera spatele lumii si se razbunau pe ea, pe ei, pentru nenorocirea vaduviei lor. Mainile lor aratau la fel, paharele lor aratau la fel, ochii lor scanteiau la fel, zambetul lor era acelasi, indemnand la inca un rand, inca o partida, inca o halba. Trebuia sa-si fi dat seama ca nu le vazuse, de fapt, la fata, pana in seara aceea. Seara cand aveau sa-si razbune impatrit vaduvia.
Kor intepenise, privind zambetul ironic al lui Edo, raspunzandu-i instinctiv, auzind bufnitura moale a podelei, strigatul Alidei. Tasnise afara din bar, urland mut. Parasitele coborau ultima treapta, cu fata spre intrare, surazandu-i cel mai suav suras de cununie.
Luni de dispret. Luni si luni de zambete cu ochi de gheata. Pentru ca lumea aici zambeste oricand, oricui si oriunde; zambetul, cemaifaciul- astea sunt precum mersul. Ochii. Ochii nu ii mai putea suporta. Ochii zambitoarei pustoaice de la supermarket, care ii ura un weekend excelent, ii spuneau in fiecare joi: ai sa putrezesti in iad. Si in joia aceasta, la 14 luni dupa Edo, ii zisesera: ai sa putrezesti in iad. Probabil o fosta eleva amorezata.
Asa ca se hotarase. Deodata devenise totul limpede si nu ii era teama. Facuse un semn Alidei, care, impietrita, ii schimbase halba cu una plina. O bause dintr-o inghititura, o trantise pe bar si iesise zambind larg. Nimeni nu banuia nimic. De la fereastra casei de langa biserica il priveau Parasitele. Le zambise. In drum spre casa nu uitase sa opreasca la farmacie
Edita
tot ce stiu e ca nu ne mai vazusem din 2009, de la balul de absolvire, cand ne-am despartit fara ceremonii, cu zambete precipitate si sigure de sine, fiecare cu o incredere perfecta in destinul ei. tu, care intotdeauna ai avut tot curajul din lume, ai dansat cu profesorul, da, cu Domnul Profesor, da, cu Edo. eu ma imbatam si ma uitam in jos, si ma gandeam ca precis trebuie sa ma astepte ceva nemaintalnit. si ma mai uitam la voi si nu indrazneam sa va ard o palma.
asta a fost atunci, de fapt asta e de atunci. daca cred ca s-a schimbat ceva e doar ca stiu dinainte cui as arde o palma. si Catalinei Latova in primul rand. si sunt convinsa ca si tu, insa tu erai prea buna si prea ingenua ca sa ti-o marturisesti macar.
nu a mai fost nevoie sa o schimb pe Alida atunci, nici nu mai stiu ce zi era. mi-as fi dorit, nu ai idee cat de mult. Alida si Edo. simteam intr-un fel confuz ca ea e in stare sa ti-l smulga din inima, prin simpla ei impertinenta. nici asta nu a fost sa fie.
da, acum sunt sigura ca il uram pe Edo, in toata bonomia lui inteleapta si concesiva. ciudat lucru, in doctorul ala, Corneil Phillippe, aveam o incredere nemarginita si inexplicabila. eram convinsa ca va veni un moment cand vom vorbi si imi va lumina nu stiu ce (viata). nici asta nu s-a intamplat.
nu am venit la inmormantare. nu as fi putut sa te vad acolo, indurerata de parca viata ta ar fi luat sfarsit odata cu a lui Edo. eram la Marea Nordului, nisipul imi spunea infinit mai multe.
*acest e-mail a venit pe adresa redactiei Monitorului de Schagen, in 28 martie 2014, de la edita.lust@gmail.com, destinatarul nu este precizat
asta a fost atunci, de fapt asta e de atunci. daca cred ca s-a schimbat ceva e doar ca stiu dinainte cui as arde o palma. si Catalinei Latova in primul rand. si sunt convinsa ca si tu, insa tu erai prea buna si prea ingenua ca sa ti-o marturisesti macar.
nu a mai fost nevoie sa o schimb pe Alida atunci, nici nu mai stiu ce zi era. mi-as fi dorit, nu ai idee cat de mult. Alida si Edo. simteam intr-un fel confuz ca ea e in stare sa ti-l smulga din inima, prin simpla ei impertinenta. nici asta nu a fost sa fie.
da, acum sunt sigura ca il uram pe Edo, in toata bonomia lui inteleapta si concesiva. ciudat lucru, in doctorul ala, Corneil Phillippe, aveam o incredere nemarginita si inexplicabila. eram convinsa ca va veni un moment cand vom vorbi si imi va lumina nu stiu ce (viata). nici asta nu s-a intamplat.
nu am venit la inmormantare. nu as fi putut sa te vad acolo, indurerata de parca viata ta ar fi luat sfarsit odata cu a lui Edo. eram la Marea Nordului, nisipul imi spunea infinit mai multe.
*acest e-mail a venit pe adresa redactiei Monitorului de Schagen, in 28 martie 2014, de la edita.lust@gmail.com, destinatarul nu este precizat
Tomas: Cronica la Cronica unei morti anuntate
Tinseltown, un oras absurd, intre Darts si Ruleta ruseasca
Cu zece ani urma, profesorul de engleza Edo, de la Scoala Generala Tinseltown, despre care elevii si colegii credeau ca era roman si ca-l chema Eduard, a incetat din viata in timpul unui joc de darts, la care nu numai ca nu lua parte, dar despre care nu credea nimic.
In afara de neverosimilitatea intamplarii, ceea ce nu intelegeau locuitorii micutului Tinseltown (fostul Schagen), cel putin cei aflati in bar la momentul accidentului, mai putin actrita dependenta si psihiatrul maniaco-depresiv, era ca Edo trecuse in lumea celor drepti nu de la vreo rana mortala in inima sau din cauza vreunui junghi provocat de spaima, si nici din lasitate, ci din pricina unei intepaturi de sageata de darts infipta din greseala in umarul stang. Profesorul iesise abulic de la WC-ul barului Fosila, in chiar momentul in care Kor, care era administrator la Fabrica de Bere si care bause deja 8 halbe, se indoise din sale cu toata convingerea lui de cuceritor de inimi si aruncase apoi sageata undeva in fata lui, intr-o directie pe care din cauza concentrarii n-o mai vedea de fapt. Kor juca, si el nu juca sambata seara decat in aceasta formula, impotriva celor 4 Gratii cu palarii negre si invesmantate intr-un fel de repudiere, de ele insele aleasa in urma cu 12 ani, in momentul in care localul Fosila le cazuse la inima. Sageata il atinse pe Edo chiar atunci cand ii facea din ochi Alidei, supervizoarea barului, cu un fel de atasament senzual si bland, in semn de "da` tu te faci tot mai frumoasa, draga", asa ca din cauza credulitatii, in primul moment nu simti nimic. In clipa urmatoare insa, privirea lui naiva, pe care o stia toata lumea, se transforma intr-un zambet si mai strengar, ca si cand tocmai ar fi auzit o nastrusnicie, se uita un timp din nou in directia Alidei, vrand sa-si confirme probabil nedumerirea in privirea ei si cazu pe-o parte pe podea, la picioarele lungi ale celei de-a doua gratii, izbindu-l in perete pe Willem care si asa nu se mai tinea bine pe picioare, si cu ochii deschisi spre piticul din fereastra.
La omagiul spiritual care s-a desfasurat in chiar Fosila, au participat sumedenie de prieteni pe care Edo si-i castigase fara sa stie si alti oameni care poate ca nu-i fusesera prieteni, dar care-l indragisera pe Edo de la inceput si de la distanta, printr-un fel de inductie, vazand ca si ceilalti faceau la fel, si crezand ca nimeni nu si-ar fi putut permite in timpul vietii sale scurte sa nu-l indrageasca pe Edo, sau poate ca era calmul lui. Peste acordurile amuzante de acordeon, chicotind cu un soi de veneratie comica, in vreme ce-si depuneau florile si zambetele indatorate, toti se agitau cu pahare si farfurii de supa in maini, in timp ce in sinea lor se simteau vinovati pentru absenta izbitoare a oricarei solemnitati, care oricum n-ar fi putut fi niciodata a lor. Pe Kor il evitau, iar atunci cand nu-l evitau se uitau la el ca si cand el il omorase pe profesor, si cand acesta intrase, Etienne si Ferry se intoarsera cu spatele, isi aprinsera in acelasi timp cate o tigara si zbierara: Pai sa bem! Alida turna bere in pahare cu o absenta scrupuloasa si-si stergea in rastimpuri fruntea cu maneca umeda a bluzei negre, singura bluza neagra pe care o gasise printre vechiturile din casa. Batrana Myril statea in picioare intre usa de la WC si cercul de darts, fara privire, ca totdeauna fara privire si cu flori albastre in par, si in timp ce impletea la puloverul albastru inceput cu un an in urma, fara sa se opreasca din lucru, se uita necrutator spre usa de la intrare de fiecare data cand se deschidea, ca si cand ar fi verificat demnitatea celui intrat de-a fi prezent in acel moment, acolo. Intr-un tarziu, cand din cauza berii si a sansonetelor lumea era destul preocupata de gandurile la propria moarte si chiar atunci cand pana si detectivul cartierului le scosese cu totul din scenariu, prin geam incepura sa se vada urcand scara din fata usii principale, saltand in acelasi pas, cu infatuarea trista a damnatelor, palariile celor patru Gratii. Myril le vazu prima si tot ea vazu prima si trupurile lor tresarind incordat si ritmic si sincronic in urma palariilor: erau imbracate toate la fel de desuet si aratau intru totul asemanator, caci urcau treptele cu spatele. Doar atunci Myril se opri din lucru, isi facu loc printre Willem si ce mai ramasese din Kor, trecu pe langa jocurile mecanice cu fructe si se indrepta spre usa cea mare pe care o deschise larg.
La putin timp dupa Gratii, au aparut Catalina Letova si Cornel Philippe care, asa cum se astepta toata lumea, au comandat pe loc doua beri. Cei doi aratau ca si cand stiau ca Edo simtise ceva fatal toata viata lui si ca o sageata de darts ar fi fost mai mult decat suficient ca sa-l dea gata, asa ca acum nu mai erau nici tulburati si nici nu se mirau prea tare, de fapt nu se mirau deloc, si nici vorba de suspine, iar un timp se putu auzi chiar un fel de rumoare ostila la intrarea lor in local fiindca actrita si doctorul nu aveau flori.
Si se spune c-a mai fost un lucru pe care cei aflati in bar in timpul ceremoniei funerare, stand asa de vorba unii cu altii despre Edo sau despre ei insisi, imbracati in ce gasisera ei mai colorat prin garderobe, nu si l-au putut explica: rana dascalului adoptat cu zece ani in urma de bunacredinta spiritului local continua sa sangereze si la 3 zile dupa ce murise, si pantalonii bej si cravata alba cu dungi si cureaua alba capatasera intre timp un luciu catifelat, ca o vanitate post-mortem, de care Edo nu avusese nevoie nici atunci cand fusese in viata, caci nimeni nu-l vazuse vreodata mahnit, daramite capricios. Fiind insa vorba de un om discret, la care toata lumea se gandise in timpul vietii lui ca la un laureat ascet, nimeni nu a indraznit nici atunci si nici mai tarziu sa-si exprime stupefactia sau indignarea si fiecare gasi in sinea sa o explicatie mai mult sau mai putin credibila, pe care cu timpul incepu sa si-o aproprieze tot mai tare ca pe o parere desavarsita, iar cu anii, printr-un fel de exercitiu de dictie si atitudine si de renuntare la sine, moartea lui Edo si rana lui Edo incepura sa li se para doua lucruri firesti.
Zondag Krant, Tinseltown, 26 martie 2024. Judit Verhoeven, fosta eleva, dupa 10 ani de exercitii indarjite de dictie si atitudine
Cu zece ani urma, profesorul de engleza Edo, de la Scoala Generala Tinseltown, despre care elevii si colegii credeau ca era roman si ca-l chema Eduard, a incetat din viata in timpul unui joc de darts, la care nu numai ca nu lua parte, dar despre care nu credea nimic.
In afara de neverosimilitatea intamplarii, ceea ce nu intelegeau locuitorii micutului Tinseltown (fostul Schagen), cel putin cei aflati in bar la momentul accidentului, mai putin actrita dependenta si psihiatrul maniaco-depresiv, era ca Edo trecuse in lumea celor drepti nu de la vreo rana mortala in inima sau din cauza vreunui junghi provocat de spaima, si nici din lasitate, ci din pricina unei intepaturi de sageata de darts infipta din greseala in umarul stang. Profesorul iesise abulic de la WC-ul barului Fosila, in chiar momentul in care Kor, care era administrator la Fabrica de Bere si care bause deja 8 halbe, se indoise din sale cu toata convingerea lui de cuceritor de inimi si aruncase apoi sageata undeva in fata lui, intr-o directie pe care din cauza concentrarii n-o mai vedea de fapt. Kor juca, si el nu juca sambata seara decat in aceasta formula, impotriva celor 4 Gratii cu palarii negre si invesmantate intr-un fel de repudiere, de ele insele aleasa in urma cu 12 ani, in momentul in care localul Fosila le cazuse la inima. Sageata il atinse pe Edo chiar atunci cand ii facea din ochi Alidei, supervizoarea barului, cu un fel de atasament senzual si bland, in semn de "da` tu te faci tot mai frumoasa, draga", asa ca din cauza credulitatii, in primul moment nu simti nimic. In clipa urmatoare insa, privirea lui naiva, pe care o stia toata lumea, se transforma intr-un zambet si mai strengar, ca si cand tocmai ar fi auzit o nastrusnicie, se uita un timp din nou in directia Alidei, vrand sa-si confirme probabil nedumerirea in privirea ei si cazu pe-o parte pe podea, la picioarele lungi ale celei de-a doua gratii, izbindu-l in perete pe Willem care si asa nu se mai tinea bine pe picioare, si cu ochii deschisi spre piticul din fereastra.
La omagiul spiritual care s-a desfasurat in chiar Fosila, au participat sumedenie de prieteni pe care Edo si-i castigase fara sa stie si alti oameni care poate ca nu-i fusesera prieteni, dar care-l indragisera pe Edo de la inceput si de la distanta, printr-un fel de inductie, vazand ca si ceilalti faceau la fel, si crezand ca nimeni nu si-ar fi putut permite in timpul vietii sale scurte sa nu-l indrageasca pe Edo, sau poate ca era calmul lui. Peste acordurile amuzante de acordeon, chicotind cu un soi de veneratie comica, in vreme ce-si depuneau florile si zambetele indatorate, toti se agitau cu pahare si farfurii de supa in maini, in timp ce in sinea lor se simteau vinovati pentru absenta izbitoare a oricarei solemnitati, care oricum n-ar fi putut fi niciodata a lor. Pe Kor il evitau, iar atunci cand nu-l evitau se uitau la el ca si cand el il omorase pe profesor, si cand acesta intrase, Etienne si Ferry se intoarsera cu spatele, isi aprinsera in acelasi timp cate o tigara si zbierara: Pai sa bem! Alida turna bere in pahare cu o absenta scrupuloasa si-si stergea in rastimpuri fruntea cu maneca umeda a bluzei negre, singura bluza neagra pe care o gasise printre vechiturile din casa. Batrana Myril statea in picioare intre usa de la WC si cercul de darts, fara privire, ca totdeauna fara privire si cu flori albastre in par, si in timp ce impletea la puloverul albastru inceput cu un an in urma, fara sa se opreasca din lucru, se uita necrutator spre usa de la intrare de fiecare data cand se deschidea, ca si cand ar fi verificat demnitatea celui intrat de-a fi prezent in acel moment, acolo. Intr-un tarziu, cand din cauza berii si a sansonetelor lumea era destul preocupata de gandurile la propria moarte si chiar atunci cand pana si detectivul cartierului le scosese cu totul din scenariu, prin geam incepura sa se vada urcand scara din fata usii principale, saltand in acelasi pas, cu infatuarea trista a damnatelor, palariile celor patru Gratii. Myril le vazu prima si tot ea vazu prima si trupurile lor tresarind incordat si ritmic si sincronic in urma palariilor: erau imbracate toate la fel de desuet si aratau intru totul asemanator, caci urcau treptele cu spatele. Doar atunci Myril se opri din lucru, isi facu loc printre Willem si ce mai ramasese din Kor, trecu pe langa jocurile mecanice cu fructe si se indrepta spre usa cea mare pe care o deschise larg.
La putin timp dupa Gratii, au aparut Catalina Letova si Cornel Philippe care, asa cum se astepta toata lumea, au comandat pe loc doua beri. Cei doi aratau ca si cand stiau ca Edo simtise ceva fatal toata viata lui si ca o sageata de darts ar fi fost mai mult decat suficient ca sa-l dea gata, asa ca acum nu mai erau nici tulburati si nici nu se mirau prea tare, de fapt nu se mirau deloc, si nici vorba de suspine, iar un timp se putu auzi chiar un fel de rumoare ostila la intrarea lor in local fiindca actrita si doctorul nu aveau flori.
Si se spune c-a mai fost un lucru pe care cei aflati in bar in timpul ceremoniei funerare, stand asa de vorba unii cu altii despre Edo sau despre ei insisi, imbracati in ce gasisera ei mai colorat prin garderobe, nu si l-au putut explica: rana dascalului adoptat cu zece ani in urma de bunacredinta spiritului local continua sa sangereze si la 3 zile dupa ce murise, si pantalonii bej si cravata alba cu dungi si cureaua alba capatasera intre timp un luciu catifelat, ca o vanitate post-mortem, de care Edo nu avusese nevoie nici atunci cand fusese in viata, caci nimeni nu-l vazuse vreodata mahnit, daramite capricios. Fiind insa vorba de un om discret, la care toata lumea se gandise in timpul vietii lui ca la un laureat ascet, nimeni nu a indraznit nici atunci si nici mai tarziu sa-si exprime stupefactia sau indignarea si fiecare gasi in sinea sa o explicatie mai mult sau mai putin credibila, pe care cu timpul incepu sa si-o aproprieze tot mai tare ca pe o parere desavarsita, iar cu anii, printr-un fel de exercitiu de dictie si atitudine si de renuntare la sine, moartea lui Edo si rana lui Edo incepura sa li se para doua lucruri firesti.
Zondag Krant, Tinseltown, 26 martie 2024. Judit Verhoeven, fosta eleva, dupa 10 ani de exercitii indarjite de dictie si atitudine
Tragedie in Schagen
*** Profesorul de engleza Eduard Costagen, de la Scoala Generala Schagen, ucis de un dart la iesirea din toaleta legendarului bar Sportzicht, supranumit Fosila***
Seara trecuta, aripile unei vieti care a daruit atat de mult comunitatii Schagen au fost frante de un accident stupid. Profesorul nostru de limba engleza a fost ucis in timpul uneia din traditionalele partide de darts 'Tinta de Sambata' (a caror faima a depasit demult hotarele orasului nostru).
De origine roman, Eduard a cerut azil in comunitatea noastra. S-a integrat imediat - o fire generoasa si calda. Catedra de limba engleza 5-8 a avut o singura ezitare in privinta postului: supracalificarea. Eduard insa i-a asigurat de pasiunea sa de dascal, iar in numai o luna de proba a convins directiunea de talentul lucrului cu copii la o varsta atat de dificila: 11-14 ani. Omuletii nostri blonzi au indragit micul profesor cu parul negru; curiozitatea exoticului s-a transformat curand, datorita sarmului sau incontestabil in relatiile cu pustii (intotdeauna i-a tratat de la egal la egal), in respect, prietenie si, de ce sa nu recunoastem, si cateva tinere inimi frante...
Cu o noapte inainte de tragicul eveniment, cuprins parca de o premonitorie febra creatoare , Eduard a scris ultimele randuri ale primului sau roman. Bunii sai prieteni, medicul psihiatru Cornel Phillippe (el insusi unul din benefactorii comunitatii), si Catalina Latova, o incantatoare prezenta pe scenele teatrului underground, originara din Varsovia, au pus in ordine filele batute la masina (pentru ca regretatul profesor refuza ordinatorul cu voluptatea unui adevarat creator din vremurile de glorie clasica). Pretioasa mostenire va fi oferita editurii Scolii Generale Schagen, iar eventualul profit (din putinele fragmente care ne-au parvenit, Premiul UE Pentru Excelenta in Literatura este o reala posibilitate) se va intoarce printre elevii pe care i-a indragit.
Cativa dintre oamenii care l-au recunoscut in aceasta lume au tinut sa transmita pe aceasta cale mesajele lor. Willem, rock star local si un obisnuit al localului Sportzicht: "Edo, uite, am facut eu din toata punga de tutun tigari pentru drum. Eu si Tzotzolina nu te vom uita." Kor, administrator de retea la Fabrica de Bere: "Edo, nu aveam de unde sti. Nu te-am vazut cand ai intrat. Sper ca ma vei putea ierta, de acolo de sus."
Serviciul funerar va avea loc in Parcul Monica Belucci, dupa un scurt omagiu in chiar localul unde si-a gasit sfarsitul. Un sfarsit spectaculos, demn de un om spectaculos. In acest parc, unde Costagen isi corecta din cand in cand manuscrisul, prietenii si cunoscutii vor rosti cateva cuvinte de candida amintire. Scurt si fara patetisme, cum i-ar fi placut si Domnului Profesor.
In cadrul serviciului vor mai lua cuvantul Alida Graag, supervizoarea localului Sporzicht (ea este cea care a chemat imediat serviciul de ambulanta si i-a rostit lui 'Edo' ultimele cuvinte pe care acesta le-a auzit in aceasta viata: "Edo! Hai, ca nu-i nimic. Maine esti ca nou si mergem la Mylos la un ouzo. Ca maine ma schimba Edita"), directorul Scolii Generale Schagen si oricine mai doreste sa impartaseasca o intamplare vesela, la fel ca si Edo.
Catalina Latova si Cornel Phillippe vor incheia ceremonia cu difuzarea unei melodii pe ritmuri africane; Edo va intra astfel in cealalta viata dansandu-si dansul firii sale.
Edo, nu-ti spunem adio!
Monitorul de Schagen, 26 martie 2014. Judit Verhoeven, fosta eleva.
Seara trecuta, aripile unei vieti care a daruit atat de mult comunitatii Schagen au fost frante de un accident stupid. Profesorul nostru de limba engleza a fost ucis in timpul uneia din traditionalele partide de darts 'Tinta de Sambata' (a caror faima a depasit demult hotarele orasului nostru).
De origine roman, Eduard a cerut azil in comunitatea noastra. S-a integrat imediat - o fire generoasa si calda. Catedra de limba engleza 5-8 a avut o singura ezitare in privinta postului: supracalificarea. Eduard insa i-a asigurat de pasiunea sa de dascal, iar in numai o luna de proba a convins directiunea de talentul lucrului cu copii la o varsta atat de dificila: 11-14 ani. Omuletii nostri blonzi au indragit micul profesor cu parul negru; curiozitatea exoticului s-a transformat curand, datorita sarmului sau incontestabil in relatiile cu pustii (intotdeauna i-a tratat de la egal la egal), in respect, prietenie si, de ce sa nu recunoastem, si cateva tinere inimi frante...
Cu o noapte inainte de tragicul eveniment, cuprins parca de o premonitorie febra creatoare , Eduard a scris ultimele randuri ale primului sau roman. Bunii sai prieteni, medicul psihiatru Cornel Phillippe (el insusi unul din benefactorii comunitatii), si Catalina Latova, o incantatoare prezenta pe scenele teatrului underground, originara din Varsovia, au pus in ordine filele batute la masina (pentru ca regretatul profesor refuza ordinatorul cu voluptatea unui adevarat creator din vremurile de glorie clasica). Pretioasa mostenire va fi oferita editurii Scolii Generale Schagen, iar eventualul profit (din putinele fragmente care ne-au parvenit, Premiul UE Pentru Excelenta in Literatura este o reala posibilitate) se va intoarce printre elevii pe care i-a indragit.
Cativa dintre oamenii care l-au recunoscut in aceasta lume au tinut sa transmita pe aceasta cale mesajele lor. Willem, rock star local si un obisnuit al localului Sportzicht: "Edo, uite, am facut eu din toata punga de tutun tigari pentru drum. Eu si Tzotzolina nu te vom uita." Kor, administrator de retea la Fabrica de Bere: "Edo, nu aveam de unde sti. Nu te-am vazut cand ai intrat. Sper ca ma vei putea ierta, de acolo de sus."
Serviciul funerar va avea loc in Parcul Monica Belucci, dupa un scurt omagiu in chiar localul unde si-a gasit sfarsitul. Un sfarsit spectaculos, demn de un om spectaculos. In acest parc, unde Costagen isi corecta din cand in cand manuscrisul, prietenii si cunoscutii vor rosti cateva cuvinte de candida amintire. Scurt si fara patetisme, cum i-ar fi placut si Domnului Profesor.
In cadrul serviciului vor mai lua cuvantul Alida Graag, supervizoarea localului Sporzicht (ea este cea care a chemat imediat serviciul de ambulanta si i-a rostit lui 'Edo' ultimele cuvinte pe care acesta le-a auzit in aceasta viata: "Edo! Hai, ca nu-i nimic. Maine esti ca nou si mergem la Mylos la un ouzo. Ca maine ma schimba Edita"), directorul Scolii Generale Schagen si oricine mai doreste sa impartaseasca o intamplare vesela, la fel ca si Edo.
Catalina Latova si Cornel Phillippe vor incheia ceremonia cu difuzarea unei melodii pe ritmuri africane; Edo va intra astfel in cealalta viata dansandu-si dansul firii sale.
Edo, nu-ti spunem adio!
Monitorul de Schagen, 26 martie 2014. Judit Verhoeven, fosta eleva.
Subscribe to:
Posts (Atom)
