Sevraj.

A fost o seară foarte ciudată. Ca întotdeauna, tot Schagen-ul gravita în jurul doctorului, într-un fel care-mi amintea de ruralul/socialul românesc (și poate nu doar românesc), și mă și amuza când mă gândeam simplist că, în vest, preotul e psihiatrul. Sigur că nu era deloc numai așa. În orice caz, am remarcat imediat că, dacă erai prieten cu doctorul, erai prieten cu satul. Ceea ce scutea un asocial de lucruri extrem de simple, pe care nu ar fi îndrăznit să le facă din proprie inițiativă (să ”intre în vorbă”).

La clubul-bodegă din colț ne-am văzut, când am făcut turul celor trei discoteci din aceeași piață (”în centru”), cu mini-catedrala ca limbă de ceas. Deja fusesem cu doctorul și Latova în Fosila și eu recunosc că aveam ceva chef de dans. Dar e și foarte posibil să fi încurcat serile. Nu și stările.

Am luat, normal, o bere. Apare, acum mi se pare că Lynchian, Servash. Doctorul ne pune la curent. Pacient, ADD. Din prima secundă, simt: un om cu imens de multe înăuntru. O clipă nu stătea nemișcat. Entuziasmul acela maniac, pleata indiană parcă emitea șocuri electrice sieși (de asta sunt sigur) și în jur. Totul, pe viteza X înmulțită cu 14. L-am invidiat și m-am întristat că lumea nu stă un pic în loc pentru el, pentru că probabil ar afla multe lucruri uitate sau puse sub preș despre ea însăși. Privire mai vie, mai în-tristată și mai relevantă rar mi-a fost dat să văd.

Apoi Sevraj și Latova au început să vorbească. Fiecare pe limba lui. Doctorul, care le știa pe ambele, a fost uimit că spuneau același lucru - de fapt, că își răspundeau. L-am crezut.

După micul turneu prin centrul orășelului, inebriați nevoie mare, eu, Edo, doctorul și Latova ne regăsim cu Sevraj la benzinăria locală, ”unde ținem bere la 1 noaptea”. Omul, îmbrăcat de vară la 10 grade, dar avea propria temperatură, în papuci si cu baxul la purtător. ”Petrecere la mine acasă”. După mici procese de conștiință profesionale ale doctorului (mă îmbăt cu pacientul- deși eram beți oricum), care au durat 3 minute în timp real și o oră în timp bahic, pornim. Către cartierul de asistați social. Ajungem într-um apartament comunist, cu un hol lung și ilustrație muzicală mp3 de vis. Sevraj se urcă literalmente pe pereți, într-un entuziasm de moment, la o piesă antrenantă (exact cum ar trebui să facă oricine). Apoi îi spune Latovei - care raționaliza și despica firul în patruzeci pe o canapea, unde niște imberbi rulau țigări și se simțeau nemuritori și erau cum erau, adică tineri - că are un piept impunător. Și că o doamnă a scris un roman cu acest titlu. Am dat noroc cu Myrian, iubita lui Sevraj.

Cine e prieten cu doctorul, e prieten cu noi. Sau pur și simplu suntem încă tineri și beți. Sau beți. Sau prieteni.

Un indian cu mii de bucle, vestitori, dovadă și cale către o ființă care ar vrea și imploră să fie știută - doar că nu asculta, nu vedea și nu simțea aproape nimeni (mai puțin Myrian și doctorul). O privire fascinant-înfricoșătoare, care ieșea din orice orbită gata trasată, cu lucruri ce țâșneau din el cu o viteză neînchipuită, greu de îndurat ori de acceptat de mulți, pentru că era prea mult, era întotdeauna tot deodată.

Da, i-aș spune acum: pricep. Ceva e fundamental în neregulă. Știu. Și mi-a și zis, ”aiurea”, printre mp3-uri, mie, unui străin (dar prieten cu doctorul, prietenul lui). Și asta mi-am amintit brusc și nu cred că le-am spus-o, nici doctorului, nici ei. Deși eu atunci am spus tot - sau, dacă nu, ei oricum au înțeles tot. Mi-a zis: ”Să știi că eu văd prea mult, prea mult”. Pentru că știe. Și, pentru că știe, asta e tot. Servash, văd.

Din ”Caietele lui Edo”, ediția adăugită cu o filă rătăcită și recuperată din parcarea subterană IAmSterdam.