Mașina.

Erau ultimii clienti, gorila inchisese usa in urma lor, ca si cand le-ar fi aruncat-o in spate. Stateau in strada abulici, asudati. In timp ce dansau, bausera. Latova sau Edo sau Doctorul bause mai mult decat ceilalti doi.

O noua dimineata. Conturul formelor din strada era din nou vizibil si inchidea cu brutalitate, in stramtoarea delimitarii lor minerale, trotuare, fete, pasi. Cand usile scoasera zgomotul acela pe care il scot orice usi ferecate pentru totdeauna, Latova si Edo si Doctorul privira in sus, asigurandu-se ca era intr-adevar lumina naturala - clubul lor se inchisese cu adevarat- si atunci, din neglijenta, doctorului ii aluneca din jurul gatului salul impletit in culori de toamna. Iar el isi repezi mana la gat – era mai frig acum – dar nu se uita in urma. Se opri doar, cu o senzatie de frustrare, aceea ca fusese deposedat. Sau devastat. Noaptea se terminase. Un japonez care traversa strada vazu insa pata stacojie intinsa pe caldaram, si se gandi la ea un timp ca o dara de tandrete. Pentru asta, se oprise si el.

In club, Edo dansase dansul lui, incurajat de un grup de aborigeni nevazuti, cu ochii inchisi. Cand ii deschidea ca sa se oglindeasca in Latova si in oglinda cea mare, arata ca o fiara cu sange crud, captiva propriilor ritmuri. Astea erau ritmurile lui Edo cand nu seducea, fara sa vrea, elevele neputincioase carora engleza lui, nu le spunea, de altfel nimc. In oglinda cea lunga din club, care atarna pe lungimea a 3 etaje si care ii imobilizase intr-un daguerotip sters, Latova tragea de manecile tricoului cu decolteu dezmatat al doctorului cu o lehamite cocheta – avea oroare fata de ridicol si situatiile imposibile care il aduc cu ele - caci, poate si din cauza unor legi fizice si a transpiratiei, manecile urcau, urcau. Si tot ea ii examina pe cei doi din daguerotip si se gandea ca timpul trairii tocmai se oprea acolo. Cel putin pentru unii dintre ei. Ea stia intotdeauna.

Erau prea obositi cand urcasera in masina – Latova refuza virtual prezenta imediata a oricarui om aflat pe planeta si urcase in spate - si prefera sa vorbeasca monosilabic, sau sa nu vorbeasca deloc. Edo incercase sa adoarma un timp, dar adrenalina acumulata in club nu-l lasa, asa ca se hotari sa puna la CD player un single cu Smashing Pumpkins: 1979.

Cand Edo isi deschise iar ochii, privind acum cu deznadejde spre un caine care se repezise in fata masinii, doctorul dadu muzica mai tare, o incercare de inhibare a oricarei inadvertente sonore, intr-un demers de nivelare a simturilor lor, a celor aflati in masina, o chemare a pacii, ori a candorii pierdute, apoi cu un gest rezolut, fara sa se razgandeasca, ii lua mana lui Edo in mana lui si o mangaie un timp.

Atunci Latova, care nu doar ca ura in momentul acela pe toata lumea de pe pamant din motive doar de ea stiute, dar si plangea, profitand de faptul ca nu o vedea nimeni – nu erau doar ochelarii Roy Orbison, dar statea si pe bancheta din spate, spuse:
-Edo, baga si tu privirea aia dedicata. Dar cu asta basta. De-acum inainte urmeaza timpul evocarii. BASTA!

In departare, pe marginea soselei un om de statura cuminte, cu ochi migdalati, privea in directia masinii, asteptand sa treaca prin fata lui. Latova spuse:
-Opreste. Merge in aceeasi directie.
-Sunt prea beat, o sa vrea sa coboare din masina imediat.
-Sau o sa sune politia.

In dreptul barbatului cu ochi migdalati care astepta, doctorul incetini, asa, dintr-un fel de cumsecadenie si curiozitate bahica, insa cand masina ajunse aproape de tot el, tot doctorul privi cu stupoare urmata de tristete un timp si apasa acceleratia. Edo si Latova privira in spatele lor, apoi cu repros catre sofer, dar nu spusera nimic. Latova chiar isi scoase ochelarii, sa poata vedea mai bine, sa-si creada ochilor ca japonezul care tinea intins in maini un sal de culorile toamnei nu era un personaj nascocit de ea.