Masina: Edo.

Eram ultimii clienti, gorila inchisese usa in urma noastra, ca si cand ne-ar fi aruncat-o in spate. Stateam in strada abulici, asudati. In timp ce dansam, bauseram. Latova sau eu sau Doctorul bause mai mult decat ceilalti doi.

Cand usile scoasera zgomotul acela pe care il scot orice usi ferecate pentru totdeauna, Latova, eu si Doctorul priviram in sus, asigurandu-ne ca era intr-adevar lumina naturala - clubul nostru se inchisese cu adevarat. Noaptea se terminase.

In club, am dansat, ca de obicei, cu ochii inchisi, exact cum mi se pare normal. Am convingerea ca, daca exista vieti anterioare, minim una rezervata mie ar fi fost in trupul unui aborigen. Din cand in cand deschideam ochii si ma priveam in Latova, in Doctor si, cu o vanitate dansanta (dar si ca sa imi amintesc pentru totdeauna exact cum, unde si cand eram), în oglinda cea lunga din club, care atarna pe lungimea a 3 etaje si care ne imobilizase intr-un daguerotip sters. Latova ne examina si se gandea ca timpul trairii tocmai se oprea acolo. Cel putin pentru unii dintre noi. Ea stia intotdeauna.

La incheierea turneului prin cluburi, dupa cateva vandalisme adolescentine (am facut pipi pe zidurile caselor), am incercat sa dormim in parcarea muzeelor, dar nu am reusit. Intr-o ultima efuziune dinainte de extenuarea aceea placuta, de dupa un wild night, ne-am tot agitat in masina. Doctorul ma infricosa un pic, parea cuprins de o febrilitate salbatica a  unui moment care nu se va mai intampla niciodata (ca si ceilalti, dar el in special, apoi Latova, apoi eu, dar poate ma insel). Si isi tuguia compulsiv buzele. Printre aburelile si franturile smucite de conversatie din masina, cu un gest rezolut si cu acel tumult discret al unei rani deschise, doctorul m-a intrebat daca ma poate tine de mana. Am zis imediat ca da, sigur. Latova parea ca se simte amenintata, nu stiu de ce, si incepea sa devina malitioasa.

Pana la urma, Doctorul l-a parcat pe Tomaso ilegal pe un trotuar. Latova isi pusese ochelarii, pe bancheta din spate. Mai stiu ca ne-am culcat, apoi am simtit mana Doctorului pe burta mea, pe sub tricoul rosu. M-am blocat si m-am facut ca dorm un timp, ba m-am si prefacut ca sforai, procesand situatia dupa cum urmeaza, in acelasi timp si/sau consecutiv. Am simtit: deruta/surpriza/reculul initiale; pentru o secunda, cumva amenintat in nu-stiu-ce; un strop microscopic, dar intepator, de compasiune (dar am inteles dupa aceea); o boare de senzualitate patetica (la mine ma refer aici - am fost atins rar); ”decid si stiu ca e un lucru pur, melancolic si frumos, si pot face macar asta”; imaginea aceea cand dorm doi oameni in pozitie fetala. Odată concluziile trase (procesul a durat sub trei minute, sau sub 300), am adormit de-a binelea si mana a ramas acolo. Acum, imi inchipui ca Doctorul ori a adormit si el, ori nu a dormit deloc - ambele imi par plauzibile. Imi mai inchipui ca stie mai bine ca mine cand am adormit eu insumi. Apoi m-am trezit, sau ne-a trezit Latova, si cred ca si ea a dormit mai putin ca mine.

Latova, care ura in momentul acela pe toata lumea de pe pamant si avea impresia ca ne uraste si pe noi tot in acel moment, a trantit o remarca tafnoasa, in care probabil nici nu credea.
”Pai sigur, voi va tineti in brate”. Sau ceva asemanator. Si ironic-comic, fiindca, de cand am inceput sa fim cu totii, am avut de cateva ori impresia ca Latova conspira frivol si inocent cu Doctorul si-l indemna sa ma seduca, intr-un fel de pariu intre liceence populare. Nu stiu daca asa e, dar zambesc larg cand ma gandesc la asta.

Doctorul s-a facut ca nu pricepe ce spune Latova, si s-a facut si ca nu se intamplase nimic, din generozitatea care ii sta in fire. Si poate era si el surprins, sau speriat, sau stanjenit de asertivitatea sa din urma cu cateva ore. Apoi s-a oprit la benzinarie sa ia tigari, cu ochelarii de soare instalati ferm pe ochii de un rosu aprins. ”Ca ma vad astia imediat ca-s mahmur”.

Eu, Latova si Doctorul nu am vorbit niciodata despre asta, nici atunci si nici dupa aceea, dar cred ca nu era nevoie. Efuziunile trecusera, acum stiam ca traim in acelasi loc. Si atunci ne priveam toti trei printre halbe in Fosila, cu un devotament implacabil si fara speranta. Eram in Sintelltown.

Insemnare din ”Caietele lui Edo”, datata 18 martie 2013, cu un an si sase zile inainte de tragedia din Schagen

Mașina.

Erau ultimii clienti, gorila inchisese usa in urma lor, ca si cand le-ar fi aruncat-o in spate. Stateau in strada abulici, asudati. In timp ce dansau, bausera. Latova sau Edo sau Doctorul bause mai mult decat ceilalti doi.

O noua dimineata. Conturul formelor din strada era din nou vizibil si inchidea cu brutalitate, in stramtoarea delimitarii lor minerale, trotuare, fete, pasi. Cand usile scoasera zgomotul acela pe care il scot orice usi ferecate pentru totdeauna, Latova si Edo si Doctorul privira in sus, asigurandu-se ca era intr-adevar lumina naturala - clubul lor se inchisese cu adevarat- si atunci, din neglijenta, doctorului ii aluneca din jurul gatului salul impletit in culori de toamna. Iar el isi repezi mana la gat – era mai frig acum – dar nu se uita in urma. Se opri doar, cu o senzatie de frustrare, aceea ca fusese deposedat. Sau devastat. Noaptea se terminase. Un japonez care traversa strada vazu insa pata stacojie intinsa pe caldaram, si se gandi la ea un timp ca o dara de tandrete. Pentru asta, se oprise si el.

In club, Edo dansase dansul lui, incurajat de un grup de aborigeni nevazuti, cu ochii inchisi. Cand ii deschidea ca sa se oglindeasca in Latova si in oglinda cea mare, arata ca o fiara cu sange crud, captiva propriilor ritmuri. Astea erau ritmurile lui Edo cand nu seducea, fara sa vrea, elevele neputincioase carora engleza lui, nu le spunea, de altfel nimc. In oglinda cea lunga din club, care atarna pe lungimea a 3 etaje si care ii imobilizase intr-un daguerotip sters, Latova tragea de manecile tricoului cu decolteu dezmatat al doctorului cu o lehamite cocheta – avea oroare fata de ridicol si situatiile imposibile care il aduc cu ele - caci, poate si din cauza unor legi fizice si a transpiratiei, manecile urcau, urcau. Si tot ea ii examina pe cei doi din daguerotip si se gandea ca timpul trairii tocmai se oprea acolo. Cel putin pentru unii dintre ei. Ea stia intotdeauna.

Erau prea obositi cand urcasera in masina – Latova refuza virtual prezenta imediata a oricarui om aflat pe planeta si urcase in spate - si prefera sa vorbeasca monosilabic, sau sa nu vorbeasca deloc. Edo incercase sa adoarma un timp, dar adrenalina acumulata in club nu-l lasa, asa ca se hotari sa puna la CD player un single cu Smashing Pumpkins: 1979.

Cand Edo isi deschise iar ochii, privind acum cu deznadejde spre un caine care se repezise in fata masinii, doctorul dadu muzica mai tare, o incercare de inhibare a oricarei inadvertente sonore, intr-un demers de nivelare a simturilor lor, a celor aflati in masina, o chemare a pacii, ori a candorii pierdute, apoi cu un gest rezolut, fara sa se razgandeasca, ii lua mana lui Edo in mana lui si o mangaie un timp.

Atunci Latova, care nu doar ca ura in momentul acela pe toata lumea de pe pamant din motive doar de ea stiute, dar si plangea, profitand de faptul ca nu o vedea nimeni – nu erau doar ochelarii Roy Orbison, dar statea si pe bancheta din spate, spuse:
-Edo, baga si tu privirea aia dedicata. Dar cu asta basta. De-acum inainte urmeaza timpul evocarii. BASTA!

In departare, pe marginea soselei un om de statura cuminte, cu ochi migdalati, privea in directia masinii, asteptand sa treaca prin fata lui. Latova spuse:
-Opreste. Merge in aceeasi directie.
-Sunt prea beat, o sa vrea sa coboare din masina imediat.
-Sau o sa sune politia.

In dreptul barbatului cu ochi migdalati care astepta, doctorul incetini, asa, dintr-un fel de cumsecadenie si curiozitate bahica, insa cand masina ajunse aproape de tot el, tot doctorul privi cu stupoare urmata de tristete un timp si apasa acceleratia. Edo si Latova privira in spatele lor, apoi cu repros catre sofer, dar nu spusera nimic. Latova chiar isi scoase ochelarii, sa poata vedea mai bine, sa-si creada ochilor ca japonezul care tinea intins in maini un sal de culorile toamnei nu era un personaj nascocit de ea.

Sevraj.

A fost o seară foarte ciudată. Ca întotdeauna, tot Schagen-ul gravita în jurul doctorului, într-un fel care-mi amintea de ruralul/socialul românesc (și poate nu doar românesc), și mă și amuza când mă gândeam simplist că, în vest, preotul e psihiatrul. Sigur că nu era deloc numai așa. În orice caz, am remarcat imediat că, dacă erai prieten cu doctorul, erai prieten cu satul. Ceea ce scutea un asocial de lucruri extrem de simple, pe care nu ar fi îndrăznit să le facă din proprie inițiativă (să ”intre în vorbă”).

La clubul-bodegă din colț ne-am văzut, când am făcut turul celor trei discoteci din aceeași piață (”în centru”), cu mini-catedrala ca limbă de ceas. Deja fusesem cu doctorul și Latova în Fosila și eu recunosc că aveam ceva chef de dans. Dar e și foarte posibil să fi încurcat serile. Nu și stările.

Am luat, normal, o bere. Apare, acum mi se pare că Lynchian, Servash. Doctorul ne pune la curent. Pacient, ADD. Din prima secundă, simt: un om cu imens de multe înăuntru. O clipă nu stătea nemișcat. Entuziasmul acela maniac, pleata indiană parcă emitea șocuri electrice sieși (de asta sunt sigur) și în jur. Totul, pe viteza X înmulțită cu 14. L-am invidiat și m-am întristat că lumea nu stă un pic în loc pentru el, pentru că probabil ar afla multe lucruri uitate sau puse sub preș despre ea însăși. Privire mai vie, mai în-tristată și mai relevantă rar mi-a fost dat să văd.

Apoi Sevraj și Latova au început să vorbească. Fiecare pe limba lui. Doctorul, care le știa pe ambele, a fost uimit că spuneau același lucru - de fapt, că își răspundeau. L-am crezut.

După micul turneu prin centrul orășelului, inebriați nevoie mare, eu, Edo, doctorul și Latova ne regăsim cu Sevraj la benzinăria locală, ”unde ținem bere la 1 noaptea”. Omul, îmbrăcat de vară la 10 grade, dar avea propria temperatură, în papuci si cu baxul la purtător. ”Petrecere la mine acasă”. După mici procese de conștiință profesionale ale doctorului (mă îmbăt cu pacientul- deși eram beți oricum), care au durat 3 minute în timp real și o oră în timp bahic, pornim. Către cartierul de asistați social. Ajungem într-um apartament comunist, cu un hol lung și ilustrație muzicală mp3 de vis. Sevraj se urcă literalmente pe pereți, într-un entuziasm de moment, la o piesă antrenantă (exact cum ar trebui să facă oricine). Apoi îi spune Latovei - care raționaliza și despica firul în patruzeci pe o canapea, unde niște imberbi rulau țigări și se simțeau nemuritori și erau cum erau, adică tineri - că are un piept impunător. Și că o doamnă a scris un roman cu acest titlu. Am dat noroc cu Myrian, iubita lui Sevraj.

Cine e prieten cu doctorul, e prieten cu noi. Sau pur și simplu suntem încă tineri și beți. Sau beți. Sau prieteni.

Un indian cu mii de bucle, vestitori, dovadă și cale către o ființă care ar vrea și imploră să fie știută - doar că nu asculta, nu vedea și nu simțea aproape nimeni (mai puțin Myrian și doctorul). O privire fascinant-înfricoșătoare, care ieșea din orice orbită gata trasată, cu lucruri ce țâșneau din el cu o viteză neînchipuită, greu de îndurat ori de acceptat de mulți, pentru că era prea mult, era întotdeauna tot deodată.

Da, i-aș spune acum: pricep. Ceva e fundamental în neregulă. Știu. Și mi-a și zis, ”aiurea”, printre mp3-uri, mie, unui străin (dar prieten cu doctorul, prietenul lui). Și asta mi-am amintit brusc și nu cred că le-am spus-o, nici doctorului, nici ei. Deși eu atunci am spus tot - sau, dacă nu, ei oricum au înțeles tot. Mi-a zis: ”Să știi că eu văd prea mult, prea mult”. Pentru că știe. Și, pentru că știe, asta e tot. Servash, văd.

Din ”Caietele lui Edo”, ediția adăugită cu o filă rătăcită și recuperată din parcarea subterană IAmSterdam.