Dam noroc.

Pentru ca la Sportzicht isi fac veacul oamenii care cred ca nu mai au cu cine vorbi, sau cei care vorbesc jovial si gratuit cu toata lumea orice-ar fi,  sau cei care au in sange efervescenta congregatiei (fie ea masculina, feminina, sau alaturarea conspirativa dintre orisicare din cele doua sexe, alaturare desigur luata festiv-indulgent-binevoitor-defensiv in evidenta de catre toti prezentii in local), cei care povestesc "tot ce stie satul" despre ceilalti - cu candoare, retinere, intimidare sau in registru "picanterii locale"... sau, si/sau, si. 

Ea, etern aburita, dorita cu sau fara bere de multi, invidiata cu sau fara bere de multe captive, din motive mai mult sau mai putin livresti (de care probabil e si ea constienta, si din care isi si trage un anume fel, poate malitios, poate normal, de energie), el, deja un brand local dar fata de care toti ceilalti tin o distanta afabila (poate si fiindca ii povestesc atatea in amvonul cu fotoliu, diagnostic si retete). Distanta dar si apropiere, ca pentru un om care iti stie secretele si sta si cu tine la o bere. Un dar, disocierea si generozitatea simultane. Si pura bunatate. 

Masa de trei s-a format firesc. Partea pervers autodepreciativa din mine nu conteneste sa se mire,  dar am stiut ca incepe sa se intample un lucru real. La una din cele 6 mese din bar, ea cu ochelarii de Roy Orbison pe care pur si simplu ii purta, el cu zambetul trecut prin multe si niciodata prin cate ar fi vrut, sau poate cu speranta ca inca se mai poate intampla ceva (ni se intampla tuturor), amandoi plutind peste restul.

Aveam pantalonii cu buzunare, Alida imi oferea ospitalier o bere 2 3 de bun venit, o femeie simpatica, dura si clar cu experienta in gestionat săteni piliti distrusi de tristete bahica sau hiperventilati din motive similare. Imi zice cu politetea caracteristica bunului-venit, ca uite, ea e latova, el e doctorul. Si ei au venit aici (varianta politicoasa pentru "nici ei nu-s de-aici"). Mi-a prezentat direct vedetele adoptate de local ca specimene speciale. Instant am simtit ironia, dar si bunele intentii.

Zic: sunt Edo, am obtinut aici o catedra. Ea imi raspunde cu elipsele negre, indreptandu-le spre pitici. Apoi: "Cladirea ta a ta e", si da pe gat berea. Doctorul isi aprinde o tigara. Dam noroc.  

Edo's edo.

Cand am venit am venit din mai multe motive, nici nu stiu daca stiu sa le "contabilizez"- prea multa vreme nu am tinut un jurnal, o agenda de intamplari, ceva, apoi s-au strans prea multe ca sa ma hotarasc sa scriu/zic o ordine. O mare eroare, cu mai multi vinovati. 

Am fugit, practic, la o varsta in care, ironie, stiam si de ce fug si ca e normal sa o fac si ca ma doare sa o fac si ca mi-e frica sa o fac si ca poate deja nu mai are rost sa o fac (suntem, totusi, mai animale decat credem, si cu bunele si cu ceea ce "capacitatea de emotie" ne dicteaza ca-s relele). Oamenii pe care i-am lasat in urma faceau urmatorul lucru: se bucurau de mine, apoi de ei, prin mine. si atat. Zarurile erau aruncate, linia-trasata, trocul-natural, finalitatea - multumirea de sine prin mine, si datoria de a asigura "impacarea" (adica paradigma sigura) celor care "mi-au dat totul."

Mi-am dat seama, tarziu, si am realizat si ca e prea tarziu, logic, biologic si "social", ca sa mai contez in conventiile pe care mi le doream si la care inca nostalgizez (in absentia sau in empatie) cu ardoare (cuplu, familie, cap de familie, minunatul si atat de adevaratul cliseu al protectiei, al bratului peste umar, indulgenta conjugala reciproca, toate deodata).

Pare-se ca aici nu a trebuit sa ma chinui sa fiu in niciun fel pentru nimeni. Am zambit la impetuozitatile viitoarelor femei inca femei in devenire, draga de judit, care inca avea sa se afle, draga de edita, care ma ura intermitent. Celor deja devenite, animale coapte, stiam ca nu le pot face fata. Am sarit, am pierdut etape. Sa ne impacam cu asta. 

Si apare sefa de sala. Le tine piept, ne tine piept la toti trei, draga de ea. Stiu ca avem aici o conventie, nu stiu daca reciproc asumata, dar eu incerc sa fiu cat mai diplomat: ii constientizez tendinta mater-amanta (sa spuna cineva ca nu e comuna!), ma amuza, mi-e si mila intr-un fel, stiu ca nu ar vrea numai asta, ca ar vrea sa fie aplecata ferm pe spate ca in filme, sarutata si sedusa. Regret ca nu se intampla cat ar vrea, nu ma costa nimic, e si comod, dar cat de drept ar fi pentru amandoi?

Zambetul aici e zambet si nu e. As vrea sa aud cuvinte clare, am nevoie de ele, chiar daca pot completa spatiile libere. Kor e intotdeauna sincer cu lumea sa dupa 3 beri.

fragment din caietele lui edo, descoperite, ingrijite si donate Editurii Schagen Educatie de catre Alida Van Kleef, fosta Graag