Willem.

El doar voia oameni, dar oamenii de fapt ii zambeau, iar el simtea cumva distanta sigura a zambetului, dar se multumea si cu asta. La urma urmei, Tzotzolina era intotdeauna alaturi de el. Si pe langa ca ea exista pentru el (pentru ca ea era reala, doar ca ceilalti erau chiori!), ea mai exista si ca sa ii fastaceasca pe ceilalti (nu si pe Cornel Philippe, doctorul - dar asta era o conventie). Ei nu stiau ce sa spuna si atunci zambeau zambetul ala tamp, pe care in functie de berile baute Willem il vedea ca o totala lipsa de intelegere sau ca pe un amuzament conspirartiv cu doctorul.

Ei aveau impresia ca Willem era nebun, si fiindca era nebun nu mai avea precizia sentimentelor sau perceptia inconjuratorilor. El, desigur, stia ca nu e asa si vedea prin oameni mult mai mult decat ei insisi. Lui Edo, care asculta intotdeauna (poate) dezinteresat, simtea ca ii poate povesti despre parintii lui, despre viata lui post-trauma; il invata sa invarta o tigara de foi in timp ce ii povestea cum este el altcineva atunci cand face turneul barurilor locale in ritmuri de hard rock. Willem nu gasea nimic surprinzator sa ii marturiseasca lui Edo, de la prima bere, ca e foarte timid si nu stie sa se poarte cu oamenii. Si cand te gandesti ca ceilalti il credeau nebun!

Willem era Willem cand isi punea camasa alba de concert si pantalonii negri de motociclist, uneori si o cravata subtire din piele, si acorda in direct chitara si atunci stia exact cine este. "Cand sunt acolo stiu exact ca eu sunt", spunea. Edo zambea si se intreba unde-o fi catelusa pe care ceilalti o credeau imaginara, si Willem radea si el de parca stiau ei amandoi un secret, si apoi dezbateau internationalii din echipele de fotbal. Civu, Civu, Ajax.

Edo pur si simplu nu putea sa isi confectioneze singur o tigara cu foi si tutun.

Willem stia asta, si mai stia ca nu isi aminteste cativa ani din viata, dupa ce parintii lui parasisera lumea "asta". Acesta a fost unul din primele lucruri pe care i le spusese. Fiindca Edo nu i-a raspuns "groaznic.", ci "ai mai mult de o viata, willem, e palpitant sa descoperi", i-a aratat cum sa isi confectioneze o tigara de foi. Fara niciun efect. Willem s-a convins ca Edo nu avea nicio speranta ca si invartitor de tigari de foi. Desigur, Edo stia sa isi faca o tigara de foi, dar oare ii putea reprosa cineva asta?

Dupa o clipa in care i s-a parut ca Edo a scapat tutunul un pic cam studiat, Willem s-a lamurit totusi. Mai ai nevoie de ceva exercitiu. Bine, e timp.

E timp, spunea Willem.

Nu a apucat sa se convinga daca Edo invatase cu adevarat mestesugul. Dar acolo, in parc, in camasa alba si cravata subtire din piele si pantalonii de motociclist, a fumat pentru prima data in timpul concertului si a aruncat catre Edo un plic de tutun si foi, si dupa aceea a tacut. Catelusa fugise, iar Willem ramasese cu Willem. A asteptat-o pana seara tarziu in piata Bisericii si a discotecilor, oamenii il priveau cu indiferenta studiat-circumspect-cunoscatoare, el ii vedea mai limpede ca nicicand si la doua noaptea a inceput sa cante un viitor single, care avea sa devina un anthem local timp de 17 zile.

Acompaniament: Alida

De ceva timp, Alida credea ca nu stie niciodata ce trebuie sa spuna. O contraria calmul acela al lui, pe care multi il luau drept docilitate sau ironie amicala sau de-a dreptul ingamfare; dar ea nu vedea in spatele oglinzii decat o pasiune expert disimulata. Citea altfel, poate citea mai mult, poate vedea numai ce nu i se intamplase cu niste ani in urma, cand ii placea sa creada ca seamana cu Amanda si avea si costum de leopard si cand fusese aproape sigura ca se indragostise devorator de un doctor nesigur. Dar asta fusese demult. Aparuse poloneza aceea cu nustiuce farmec al ei exotic est-european si ea se retrasese dupa tegheaua ei de sefa de sala. Acum, trebuia sa-si recunoasca: se simtise intotdeauna atrasa de emigranti, poate de aceea o si ura pe poloneza; pentru ca ea, Alida, putea sa arate, sa indrume, sa invete. De ce te-ai agata de trecut daca ti se ofera manualul propriului viitor? Desigur, fara a cere nimic in schimb.
Alida avea intotdeauna o rezolvare. In fata lui, se simtea slaba si proasta si fireste ca isi dosea fastaceala in spatele severitatii de sefa de sala - careia i se raspundea cu un suras atat de suav, 'vai, iar am daramat piticii de mucava', ca ii venea pur si simplu sa ii toarne halba de bere in cap, acolo, langa doctor si langa actrita poloneza cu ochelarii ei de Roy Orbison - ba, sa le verse si lor halbele in cap, 'ce sa spun, voi cu ironiile voastre autoprotective de emigranti'. Nu a facut-o, avea demnitatea ei.

Ce nu stiau multi este ca era prima careia el ii citise din cartea lui. Nu stia de ce i-o aratase ei mai intai, nu voia sa creada ca e alta festa superioara, intelectualul o joaca pe chelnerita proasta cu iluzii de dragoste cosmica; voia sa creada, stia ca era o invitatie, o atat de asteptata (si, de ce nu, meritata!) cedare. Era hotarata sa ii spuna tot, indiferent ce ar fi crezut el atunci, nu mai conta niciun risc, s-ar fi prefacut si in silfida cu cosite balaie, nu conta.
In seara aceea s-a indreptat de spate si l-a asteptat sa iasa din toaleta berariei. Insa EL a fost cel care i-a cazut in brate, cu o clipa inainte de scena suprema de film romantic, in care ar fi trebuit sa o cuprinda ferm, iar ea sa ii cedeze in sfarsit, sa fie Viitoare Sotie de Scriitor in Plina Afirmare, iar barul Sportzicht sa izbucneasca in urale iar doctorul si poloneza sa amuteasca de uimire. Kor se imbatase si il confundase cu tinta de darts.
Ce a mai putut sa spuna? Doar nu era sa urle ca o scapata in fata clientilor. El murea. "Hai, ca nu-i nimic, e un fleac. Maine esti ca nou, si mergem la Mylos la un ouzo, ca maine ma schimba Edita."
Noaptea aceea e un film mut. Ce isi aminteste e ca in agitatia generala a fugit intr-un suflet in Parcul Monica Belucci, nustiedecine indemnata. Sub banca din fata soarelui de dimineata a gasit caseta cu coli ingrijit batute. Le-a luat, a fugit acasa, a batut si a batut si si-a batut plangerea.
Nu a stiut nimeni ca el ii dictase ultimul capitol.