Eram ultimii
clienti, gorila inchisese usa in urma noastra, ca si cand ne-ar fi
aruncat-o in spate. Stateam in strada abulici, asudati. In timp ce
dansam, bauseram. Latova sau eu sau Doctorul bause mai mult decat
ceilalti doi.
Cand usile scoasera zgomotul acela pe care il scot orice usi ferecate pentru totdeauna, Latova, eu si Doctorul priviram in sus, asigurandu-ne ca era intr-adevar lumina naturala - clubul nostru se inchisese cu adevarat. Noaptea se terminase.
In club, am dansat, ca de obicei, cu ochii inchisi, exact cum mi se pare normal. Am convingerea ca, daca exista vieti anterioare, minim una rezervata mie ar fi fost in trupul unui aborigen. Din cand in cand deschideam ochii si ma priveam in Latova, in Doctor si, cu o vanitate dansanta (dar si ca sa imi amintesc pentru totdeauna exact cum, unde si cand eram), în oglinda cea lunga din club, care atarna pe lungimea a 3 etaje si care ne imobilizase intr-un daguerotip sters. Latova ne examina si se gandea ca timpul trairii tocmai se oprea acolo. Cel putin pentru unii dintre noi. Ea stia intotdeauna.
La incheierea turneului prin cluburi, dupa cateva vandalisme adolescentine (am facut pipi pe zidurile caselor), am incercat sa dormim in parcarea muzeelor, dar nu am reusit. Intr-o ultima efuziune dinainte de extenuarea aceea placuta, de dupa un wild night, ne-am tot agitat in masina. Doctorul ma infricosa un pic, parea cuprins de o febrilitate salbatica a unui moment care nu se va mai intampla niciodata (ca si ceilalti, dar el in special, apoi Latova, apoi eu, dar poate ma insel). Si isi tuguia compulsiv buzele. Printre aburelile si franturile smucite de conversatie din masina, cu un gest rezolut si cu acel tumult discret al unei rani deschise, doctorul m-a intrebat daca ma poate tine de mana. Am zis imediat ca da, sigur. Latova parea ca se simte amenintata, nu stiu de ce, si incepea sa devina malitioasa.
Pana la urma, Doctorul l-a parcat pe Tomaso ilegal pe un trotuar. Latova isi pusese ochelarii, pe bancheta din spate. Mai stiu ca ne-am culcat, apoi am simtit mana Doctorului pe burta mea, pe sub tricoul rosu. M-am blocat si m-am facut ca dorm un timp, ba m-am si prefacut ca sforai, procesand situatia dupa cum urmeaza, in acelasi timp si/sau consecutiv. Am simtit: deruta/surpriza/reculul initiale; pentru o secunda, cumva amenintat in nu-stiu-ce; un strop microscopic, dar intepator, de compasiune (dar am inteles dupa aceea); o boare de senzualitate patetica (la mine ma refer aici - am fost atins rar); ”decid si stiu ca e un lucru pur, melancolic si frumos, si pot face macar asta”; imaginea aceea cand dorm doi oameni in pozitie fetala. Odată concluziile trase (procesul a durat sub trei minute, sau sub 300), am adormit de-a binelea si mana a ramas acolo. Acum, imi inchipui ca Doctorul ori a adormit si el, ori nu a dormit deloc - ambele imi par plauzibile. Imi mai inchipui ca stie mai bine ca mine cand am adormit eu insumi. Apoi m-am trezit, sau ne-a trezit Latova, si cred ca si ea a dormit mai putin ca mine.
Latova, care ura in momentul acela pe toata lumea de pe pamant si avea impresia ca ne uraste si pe noi tot in acel moment, a trantit o remarca tafnoasa, in care probabil nici nu credea.
”Pai sigur, voi va tineti in brate”. Sau ceva asemanator. Si ironic-comic, fiindca, de cand am inceput sa fim cu totii, am avut de cateva ori impresia ca Latova conspira frivol si inocent cu Doctorul si-l indemna sa ma seduca, intr-un fel de pariu intre liceence populare. Nu stiu daca asa e, dar zambesc larg cand ma gandesc la asta.
Doctorul s-a facut ca nu pricepe ce spune Latova, si s-a facut si ca nu se intamplase nimic, din generozitatea care ii sta in fire. Si poate era si el surprins, sau speriat, sau stanjenit de asertivitatea sa din urma cu cateva ore. Apoi s-a oprit la benzinarie sa ia tigari, cu ochelarii de soare instalati ferm pe ochii de un rosu aprins. ”Ca ma vad astia imediat ca-s mahmur”.
Eu, Latova si Doctorul nu am vorbit niciodata despre asta, nici atunci si nici dupa aceea, dar cred ca nu era nevoie. Efuziunile trecusera, acum stiam ca traim in acelasi loc. Si atunci ne priveam toti trei printre halbe in Fosila, cu un devotament implacabil si fara speranta. Eram in Sintelltown.
Insemnare din ”Caietele lui Edo”, datata 18 martie 2013, cu un an si sase zile inainte de tragedia din Schagen
Cand usile scoasera zgomotul acela pe care il scot orice usi ferecate pentru totdeauna, Latova, eu si Doctorul priviram in sus, asigurandu-ne ca era intr-adevar lumina naturala - clubul nostru se inchisese cu adevarat. Noaptea se terminase.
In club, am dansat, ca de obicei, cu ochii inchisi, exact cum mi se pare normal. Am convingerea ca, daca exista vieti anterioare, minim una rezervata mie ar fi fost in trupul unui aborigen. Din cand in cand deschideam ochii si ma priveam in Latova, in Doctor si, cu o vanitate dansanta (dar si ca sa imi amintesc pentru totdeauna exact cum, unde si cand eram), în oglinda cea lunga din club, care atarna pe lungimea a 3 etaje si care ne imobilizase intr-un daguerotip sters. Latova ne examina si se gandea ca timpul trairii tocmai se oprea acolo. Cel putin pentru unii dintre noi. Ea stia intotdeauna.
La incheierea turneului prin cluburi, dupa cateva vandalisme adolescentine (am facut pipi pe zidurile caselor), am incercat sa dormim in parcarea muzeelor, dar nu am reusit. Intr-o ultima efuziune dinainte de extenuarea aceea placuta, de dupa un wild night, ne-am tot agitat in masina. Doctorul ma infricosa un pic, parea cuprins de o febrilitate salbatica a unui moment care nu se va mai intampla niciodata (ca si ceilalti, dar el in special, apoi Latova, apoi eu, dar poate ma insel). Si isi tuguia compulsiv buzele. Printre aburelile si franturile smucite de conversatie din masina, cu un gest rezolut si cu acel tumult discret al unei rani deschise, doctorul m-a intrebat daca ma poate tine de mana. Am zis imediat ca da, sigur. Latova parea ca se simte amenintata, nu stiu de ce, si incepea sa devina malitioasa.
Pana la urma, Doctorul l-a parcat pe Tomaso ilegal pe un trotuar. Latova isi pusese ochelarii, pe bancheta din spate. Mai stiu ca ne-am culcat, apoi am simtit mana Doctorului pe burta mea, pe sub tricoul rosu. M-am blocat si m-am facut ca dorm un timp, ba m-am si prefacut ca sforai, procesand situatia dupa cum urmeaza, in acelasi timp si/sau consecutiv. Am simtit: deruta/surpriza/reculul initiale; pentru o secunda, cumva amenintat in nu-stiu-ce; un strop microscopic, dar intepator, de compasiune (dar am inteles dupa aceea); o boare de senzualitate patetica (la mine ma refer aici - am fost atins rar); ”decid si stiu ca e un lucru pur, melancolic si frumos, si pot face macar asta”; imaginea aceea cand dorm doi oameni in pozitie fetala. Odată concluziile trase (procesul a durat sub trei minute, sau sub 300), am adormit de-a binelea si mana a ramas acolo. Acum, imi inchipui ca Doctorul ori a adormit si el, ori nu a dormit deloc - ambele imi par plauzibile. Imi mai inchipui ca stie mai bine ca mine cand am adormit eu insumi. Apoi m-am trezit, sau ne-a trezit Latova, si cred ca si ea a dormit mai putin ca mine.
Latova, care ura in momentul acela pe toata lumea de pe pamant si avea impresia ca ne uraste si pe noi tot in acel moment, a trantit o remarca tafnoasa, in care probabil nici nu credea.
”Pai sigur, voi va tineti in brate”. Sau ceva asemanator. Si ironic-comic, fiindca, de cand am inceput sa fim cu totii, am avut de cateva ori impresia ca Latova conspira frivol si inocent cu Doctorul si-l indemna sa ma seduca, intr-un fel de pariu intre liceence populare. Nu stiu daca asa e, dar zambesc larg cand ma gandesc la asta.
Doctorul s-a facut ca nu pricepe ce spune Latova, si s-a facut si ca nu se intamplase nimic, din generozitatea care ii sta in fire. Si poate era si el surprins, sau speriat, sau stanjenit de asertivitatea sa din urma cu cateva ore. Apoi s-a oprit la benzinarie sa ia tigari, cu ochelarii de soare instalati ferm pe ochii de un rosu aprins. ”Ca ma vad astia imediat ca-s mahmur”.
Eu, Latova si Doctorul nu am vorbit niciodata despre asta, nici atunci si nici dupa aceea, dar cred ca nu era nevoie. Efuziunile trecusera, acum stiam ca traim in acelasi loc. Si atunci ne priveam toti trei printre halbe in Fosila, cu un devotament implacabil si fara speranta. Eram in Sintelltown.
Insemnare din ”Caietele lui Edo”, datata 18 martie 2013, cu un an si sase zile inainte de tragedia din Schagen
